La prima zăpadă

Standard

Nu știu alții cum gândesc și cum simt, dar eu, la prima zăpadă, sunt dominată de o intensă bucurie, aidoma spuselor lui Ion Creangă care povestea: „Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul nașterii mele, la Humulești….    la cuptorul pe care ne ascundeam când ne jucam noi băieții de-a mijoarca și la alte jocuri și jucării parcă-mi saltă și acum inima de bucurie! Și Doamne, frumos mai era pe atunci………!”

În primele zile ale căderii zăpezii, uit de toate neajunsurile ei, cum ar fi: întețirea frigului, apariția vânturilor puternice care duc la întreruperea curentului electric lăsându-ne fără lumină și căldură în locuințe, a viscolelor care provoacă înzăpezirea drumurilor și a caselor cum s-a întâmplat de multe ori, când se intervenea pentru a fi dezăpezite, a poleiului care duce la accidente de mașini , căzături ce ne pot trimite în spital pentru tratament ,uneori soldându-se chiar cu moartea și câte altele….

Dar cum să nu uiți de toate acestea și să nu-ți trăiești clipa, când privești primii fulgi „care zbor în aer  ca un roi de fluturi albi” și dacă mai sunt prezente și razele soarelui să le dea străluciri colorate, spectacolul e de vis, care pe mine mă întoarce cu mult timp în urmă, la anii copilăriei, când noi copiii ne întreceam să prindem fulgi de nea în palmă urmărindu-i cum se topeau încet, încet; iar pe stratul de un alb imaculat al unei zăpezi strălucitoare, moale și pufoasă , ne trânteam pe spate cu brațele întinse, făcându-ne așa zisele fotografii, mulaje ale corpului nostru, după care le admiram. Uneori cu pretextul de a spune un secret, ne ademeneam sub crengile pomilor încărcate de zăpadă, asemuindu-se  cu pomii în floare, primăvara și când se adunau mai mulți, scuturam crengile umplându-ne de încărcătura lor albă, curată, dar rece. Cei luați prin surprindere ne loveau cu bulgări și când bulgăreala se întețea, nu ne lăsam bătuți până nu capitulam obosiți , cu obrajii îmbujorați și cu mâinile înghețate peste care suflam râzând să le încălzim.  Era atâta voioșie  în aceste jocuri nevinovate! Ce să mai spun, când mergeam  să ne dăm cu sania pe derdeluș?! Ne întreceam care prinde cea mai mare viteză cu strigăte de fericire de se auzeau hăt departe, parcă am fi prins pe Dumnezeu de picior. Și parcă atunci , copiii erau mai naivi , mai  nevinovați decât cei de acum.

Toate acestea dădeau farmecul anilor de atunci și frumosul acelor ani îmbinat cu frumosul peisajului din zilele acestea îmi produc o intensă bucurie despre care aminteam. Mi-ar plăcea să aflu dacă și cititorii mei trec printr-o asemenea stare sufletească la prima zăpadă, sau numai pe mine mă prinde nebunia acestei nostalgii ?!

Anunțuri

Sfântul Ioan Gură de Aur

Standard

Acest sfânt care este prăznuit în ziua de 13 noiembrie, nu este atât de bine cunoscut de către credincioși, deși s-a remarcat prin activitatea sa fiind stâlpul și întărirea Bisericii, luminătorul și dascălul lumii, propovăduitorul pocăinței.

S-a născut în Antihoia Siriei, din părinți de credință elinească, fiind oameni slăviți și bogați. Tatăl său era căpitan de oaste și se chema Secund, iar mama sa era Antusa. Când a ajuns la vârsta cuvenită a fost dat la învățătură și încă tânăr fiind a început a înțelege toate mai bine decât cei bătrâni, fiind înțelepțit de Duhul Sfânt. Cunoscând pe Dumnezeu, s-a lăsat de credința elinească și a primit sfântul Botez, după care au venit în credință și părinții săi. La vârsta de 18 ani, s-a dus la Atena, unde în acea vreme a covârșit cu înțelepciunea sa pe toți de-acolo ajungând filozof ales și vorbitor cu „cuvânt dulce”. Terminând învățătura la Atena, s-a întors în Antihoia și a îmbrăcat haina monahicească. După moartea părinților , a împărțit averea la săraci, a eliberat pe toți robii săi, a luat neamurile și pe prietenii săi și s-a dus la o mănăstire să fie în slujba Domnului ca monah. După 4 ani de zile, dorind o viață mai liniștită, s-a retras într-o peșteră viețuind singur  doar cu Dumnezeu. Îmbolnăvindu-se a fost nevoit să părăsească pustia și să se întoarcă în Antihoia  unde a fost hirotonisit ca diacon. Se spune că atunci când patriharhul a făcut slujba de hirotonisire și a pus mâna pe capul lui Ioan, s-a arătat un porumbel alb luminos deasupra capului său și toți care erau acolo s-au spăimântat și au adus slavă lui Dumnezeu. Primind darul preoției, sfântul Ioan propovăduia pe de rost cuvântul lui Dumnezeu fără scris , fără carte, ceea ce nimeni nu mai făcuse până la el. Toți cei care îl ascultau nu se mai săturau de cuvintele sale atât de dulci, dar înțelepte încât nu-l puteau înțelege toți oamenii cei neînvățați. Într-o zi o femeie a ridicat glas din popor și a zis:” Învățătorule duhovnicesac, sau mai bine Gură de Aur  să-ți zic, adâncita-i fântâna sfintelor tale învățături,iar funia minții noastre scurtă fiind, nu poate ajunge până la fund..”Atunci mulțimea a strigat: „Cu toate că o femeia a zis cuvântul acesta, dar Dumnezeu i-a pus pe buze acest nume, De acum încolo Gură de Aur să fie numit”. De atunci Gură de Aur a fost chemat în toate bisericile și sfântul Ioan s-a străduit să-și îmbogățească vorbirea cu cuvinte simple , frumoase pentru ca să fie înțeles și de ascultătorii cei mai neînvățați,

Când Nectarie, patriharhul Constantinopolului a murit, mulți care știau despre învățătura sfântului Ioan, au vestit pe împăratul Arcadie că ar fi vrednic să-l pună în scaunul patriharhal și așa sfântul Ioan a ajuns patriharhul Constantinopolului, funcție care i-a adus multe probleme din partea celor care îl pizmuiau până când a fost izgonit și trimis în surghiun în care a petrecut trei ani fiind mult asuprit. În timpul surghiunului, sfinții părinți i-au prevestit, cu câteva zile înainte, sfârșitul. Ajungând la Cumani, fiind praznicul Sfintei Cruci, Ioan a ținut morțiș să intre în biserica de acolo, Intrând în biserică, sfântul a cerut hainele preoțești cu care s-a îmbrăcat, a săvârșit sfânta slujbă a leturghiei, s-a împărtășit cu prea curatele Taine ale trupului și sângelui Domnului Iisus, a făcut rugăciuni de mulțumire, a dat sărutarea cea de pe urmă tuturor care-l însoțeau. Apoi s-a culcat înveșmântat cum era grăind cuvintele sale obișnuite : „Slavă lui Dumnezeu pentru toate…..”S-a însemnat cu semnul crucii, zicând cuvântul cel de pe urmă „Amin!”, încredințându-și duhul în mâinile Domnului, în ziua aceea fiind praznicul Sfintei Cruci. Așa s-a stins lumina Bisericii și a tăcut gura cea de aur.

Auzind papa Inochentie ce s-a întâmplat cu Ioan, a scris o scrisoare împăratului Arcadie mustrându-l și a luat măsuri ca Ioan să fie scris printre sfinții Bisericii Domnului Iisus Christos.

 

„O zi în care nu ai făcut decât să supraviețuiești nu este un motiv de sărbătoare.”

Standard

Trăim pentru evoluție și pentru progres. În scurgerea timpului și a veacurilor , noi cei de azi nu mai semănăm nici cu cei de ieri și nici cu cei de mâine, Suntem altfel decât cei din trecutul îndepărtat care abia reușiseră să descopere focul și trăiau în colibe. Noi ne bucurăm de o viață civilizată când doar apăsând pe un buton  ne vine în casă lumină și apă. Călătorim pe uscat, pe apă și în aer cu mijloace moderne de circulație, nu călare sau cu carul cu boi Am ajuns să cercetă și spațiul cosmic. Cei de mâine vor fi și mai avansați decât noi, după cum deja se preconizează., vor ajunge să locuiască pe alte planete

Această evoluție se datorează activității creatoare a omului. Fiind ființa superioară, omul a născocit atâtea și atâtea  inovații pe care le-a pus în aplicare pentru progresul omenirii,Și dacă aceasta este menirea noastră nu trebuie să uităm de ea. Munca pe care o desfășurăm să o desfășurăm cu responsabilitate în orice domeniu. Ce te faci cu acei care nu țin seama de această cerință așteptând „treci zi treci lună, apropie-te leafă?” Sau cu cei care lasă lucrul de azi pe mâine, or trăiesc într-un dolce far niente, ocupându-se doar de acțiunile de supraviețuire?Și ca să vezi ironia soartei, mai auzi pe câte unul care a umblat toată ziua fără niciun rost, prin localuri ,prin cluburi cu prietenii la distracții și seara când ajunge acasă, mai are o răfuială cu nevasta că nu i-a pregătit mâncarea care-i place lui, se trântește în pat spunând: Nu mai pot de obosit! Ce l-a obosit? Alergătura fără nicio valoare? A contribuit cu ceva la binele omenirii? Nici măcar cu o contribuție cât un bob de muștar. Poate fiecare dintre noi ne punem întrebarea:Cum să fac eu lucrul acesta, dacă nu sunt nici om de știință , nici savant?. Nu suntem, dar putem veni cu o  o idee, cu un proiect cât de modest, cu o acțiune folositoare, oricât de neavizați ne considerăm. De exemplu  este destul să ne mobilizăm vecinii ca să plantăm flori pe spațiul din fața caselor noastre făcându-l frumos. Va fi un exemplu și pentru ceilalți și strada noastă va fi minunată.  Unii după alții vor lua acest exemplu și localitatea noastră va fi înfloritoare și ne vom mândri cu ea. S-a prezentat la televizor exemplul unui „suflet de rom” care împreună cu a săi a construit o casă pentru un om sărac din sat, care nu avea unde locui cu copiii. Exemple și împrejurări sunt destule numai să ne implicăm în realizarea lor.

Dacă ne irosim zilele și nopțile în lucruri fără valoare fugim din calea succesului și a progresului.  O zi în care care nu ai făcut decât să supraviețuiești nu este un motiv de sărbătoare.

 

La Mănăstirea Voroneț

Standard

Într-o zi splendidă de sfârșit de august fără caniculă, fără ploaie și vânt, calmă,caldă, senină, un grup de pelerini ne-am hotărât să mergem la Mănăstirea Voroneț în localitatea cu același nume din județul Suceava. Mai fusesem acolo, dar istoria neamului nostru te cheamă mereu, acest locaș sfânt fiind recunoscut ca unul dintre monumentele istorice importante chiar și peste hotarele țării, trecut pe lista UNESCO.

Biserica sfintei mănăstiri, ctitorită de Ștefan cel Mare a fost construită în 1488 doar în trei luni (26 mai- 14 septembrie), în stil moldovenesc. Părintele Daniil duhovnic și sihastru a fost primul stareț al mănăstirii. În 1547, un ucenic al cuviosului Daniil Sihastrul, mitropolitul Grigorie Roșca a mărit biserica adăugându-i un pridvor închis pe latura vestică și a împodobit întregul locaș cu fresce exterioare. În stânga ușii de la intrare se află zugrăvite chipurile celor doi ctitori Sfântul Daniil  Sihastrul și mitropolitul Grigorie Roșca ce își află odihna sub lespedele de piatră din biserica mănăstirii. Culoarea specifică și dominantă a mănăstirii este „albastrul de Voroneț”, pe care îl rostim de fiecare dată când vorbim despre acest locaș. Bineînțeles că până a ajunge aici, ne-am abătut și pe la alte mănăstiri. De fapt pelerinajul l-am început cu sosirea la schitul Poiana lui Ioan care are hramul Înălțarea Sfintei Cruci. Ridicarea acestui schit a fost finalizată în anul 2009, dar începuturile sale sunt legate de istoria Mănăstirii Sihăstria. Aici ne-a primit, chiar de la intrare, un călugăr care tămâia, fiindcă începuse slujba la care am rămas și noi puțin , după care ne-am îndreptat spre Mănăstirea Sihăstria.Pe parcursul drumului, am admirat cât de frumoasă era priveliștea care rezistase la intemperiile vremii din această vară. N-o afectase nici canicula , nici vijeliile așa cum s-a întâmplat prin alte părți ale țării. Prima ctitoria  a Mănăstirii Sihăstria așezată în partea de nord a județului Neamț, a avut loc în anul 1655 de către sihastrul Atanasie cu 7 urmași ai săi. Din cauza vremurilor vitrege biserica s-a ruinat și în anul 1734, episcopul Ghedeon al Romanului a ridicat o nouă biserică de piatră pe locul vechi. Edificiul a fost construit în stil moldovenesc. În 1821, a fost incendiat de turci și în anul 1824, a fost refăcut cu sprijinul mitropolitului Veniamin Costachi. Părintele Ilie Cleopa înmormântat în 1998 aici, a fost cel mai apreciat dintre preoți  la acea vreme și atrăgea vizitatori din toată România la această mănăstire. Ajungând cam pe la prânz, am servit masa la Sihîstria.Ca la toate mănăstirile, mâncarea a fost foarte bună, Mi-a plăcut borșul , dar mai ales mămăliguța cu brânză de oaie , că nu ne mai săturam, cu atâta poftă am mâncat-o!!!. Ne-am îndreptat  spre Mănăstirea Secu din județul Neamț, construită în 1602 de către vornicul Nestor Ureche, tatăl marelui cronicar Grigore Ureche, pe locul unei sihăstrii numit atunci Schitul lui Zosima. Am mers apoi la Mănăstirea  Rarău așezată pe muntele cu același nume, la aproape  25 de km. de poalele acestuia, pe un drum cu serpentine , șerpuind  printre pădurile de brazi care nu erau schilodite de tăierile abuzive ca prin alte părți ale țării. M-am bucurat atât de mult să văd suprafețe întinse cu brazi falnici, verzi ca și când ar fi fost ale mele, cu atât mai mult că le știam proprietățile țării mele.Erau prea frumoase aceste locuri, încât nu am rezistat să nu ne fotografiem, având în spate imaginii Pietrele Doamnei.Dorința ne-a fost îndeplinită, ca de fiecare dată, de doamna Any Lungu, fotograful iscusit din pelerinajele noastre. Această mănăstire a fost ctitorită de Petru Rareș în anul 1538. Aici se află icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului pe sub care am trecut și noi, iar călugărul ne-a ținut o slujbă pentru iertarea păcatelor, atât de benefică și așteptată de către pelerini și la sfârșit ne-a miruit.Ne–am continuat drumul spre schitul lui Daniil Sihastrul atât de modest , dar atât de atractiv, încât ne-am simțit ca într-un colț de rai, printre multă verdeață și flori  felurite, multicolore din preajma sa.

Ne-am încheiat pelerinajul mergând să ne închinăm la icoana făcătoare de minuni  a Maicii Domnului din biserica Sfântul Constantin și Elena de la Gura Humorului.La întoarcerea acasă, după atâta umblare, după atâtea informații primite despre mănăstirile vizitate, oboseala ne-a fost dominată de mulțumirea și liniștea sufletească ce ne stăpânea.

 

„Întâmpină fiecare dimineață cu un zâmbet!”

Standard

Unele flori, dimineața în zori, își deschid corolele. Este zâmbetul lor cu care întâmpină primele raze de soare. Păsărelele și ele se zbenguiesc prin crengile pomilor, ciripind. Este zâmbetul lor cu care întâmpină dimineața.

Cu atât mai mult, omul, ființa superioară, este de dorit, să întâmpine fiecare dimineață cu un zâmbet. Este cel mai important gest de a trăi. Să întâmpini fiecare dimineață cu speranța că vei îndeplini ceea ce ți-ai propus în ziua care urmează. Pentru aceasta să ai inima deschisă, să fii amabil cu cei pe care îi întâlnești, să-i saluți cu un zâmbet. Să prețuiești ziua pe care o începi, că îți dă ocazia să realizezi o parte din proiectele tale, să continui ceea ce n-ai terminat în ziua precedentă și să te gândești că dacă nu o  folosești cum trebuie, ai pierdut-o cu toate posibilitățile pe care ți le-ar fi putut  oferi și nu se va mai întoarce niciodată.

Ușor de spus, greu de realizat. Când mediul înconjurător și eul nostru sunt favorabile este foarte simplu. O dimineață calmă, senină, însorită, de vară sau de iarnă te predispune la o gândire pozitivă făcându-te să simți mulțumirea sufletească, să fii vesel, încrezător; cu siguranță o asemenea zi  ți-a pus zâmbetul pe buze.Ce te faci însă dacă dimineața este mohorâtă, ploioasă, rece, iar tu te-ai trezit morocănos, trist după un eventual necaz pe care l-ai avut și te-ai sculat cu fundul în sus, așa cum se obișnuiește a se spune?

Nu dispera ! Tuturor ni se întâmplă să avem zile urâte. Gândește-te la acei oameni care ar fi fost atât de bucuroși să fi avut zile urâte, dar să mai fi rămas în viață, numai că ei nu mai sunt printre noi. Deci fiindcă existăm încă , să întâmpinăm fiecare dimineață cu un zâmbet și  să ne bucurăm de fiecare zi pe care o trăim.

„Caută o fărâmă de bine în orice eșec!”

Standard

Viața ne întâmpină atât cu succese cât și cu înfrângeri. Pe cât suntem de mulțumiți la un succes pe atât suntem de dezamăgiți la un eșec. În euforia succesului nu vei învăța cât poți să înveți din anumite lucruri dificile în care te afli, lucruri pe care nu le-ai fi descoperit, dacă nu ai fi avut parte de un necaz. Sunt exemple numeroase care pot demonstra acest fapt și cu care ne-am întâlnit fiecare dintre noi, cum ar fi:

Te-ai înscris , în tinerețe, la o facultate din dorința părinților, nu a ta. Nu ai reușit la admitere, sau în cel mai bun caz , ai intrat prin supra efortului tău, dar în timpul cursurilor,fiindcă nu te atrăgea nimic spre profesia pentru care te pregătea această facultate, nu ți-ai asimilat cunoștințele și peste un an, te-ai retras sau n-ai promovat.Din acest eșec ți-ai dat seama că trebuia să fii mai atent și să-ți impui dorința ta. În anul următor, așa ai făcut. Ai învățat cu mult drag, fiindcă îți plăcea și mai ales doreai să nu te faci de rușine și să arăți ce poți. Ai promovat examenul de admitere, ai urmat cursurile cu plăcere, ai terminat facultatea cu bine și-ai ajuns un om cu un bun rost în viață.Pe de altă parte, câte tinere nu trec printr-un eșec când își aleg iubiții fără să stea pre mult pe gânduri?! Fata atrasă de un băiat de dragostea la prima vedere, se simte în al nouălea cer. Pentru un timp, toate bune și frumoase, Sub impulsul sentimentelor, nu caută să-l cunoască mai bine.Timpul trece ca și cele bune și frumoase și el o părăsește pentru o altă fată. Acest eșec i-a deschis ochii fetei, a trezit-o la realitate și nu s-a lăsat  înfrântă cum se mai întâmplă, ajungându-se uneori la adevărate tragedii. A devenit mai precaută, și-a înfrânt naivitatea, mai calculată. I-au ieșit alți tineri în cale. L-a ales pe cel care l-a cunoscut mai bine, pe care îl știau și alții ca fiind un băiat bun. După câțiva ani de prietenie, s-au căsătorit, au întemeiat o familie de lăudat , cu copii frumoși. Exemplele pot continua chiar și cu cele din viața politică.Guvernul condus  de S.  Grindeanu, așa cum s-a spus, un eșec, din care învață noul guvern condus de M, Tudose în sensul de a fi mai responsabil, mai hotărât în implementarea celor prevăzute în programul de guvernare, mai eficient, mai comunicativ, mai ferm pentru a înlătura părțile negative de până acum. Se pare că dă rezultate bune. Doamne ajută!

Samuel Smiles , când a scris „Self-Help”, prima carte  despre succes, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, spunea că întotdeauna învățăm mai mult din greșeli, decât din succese și cel care n-a greșit niciodată nu va cunoaște încântarea de a schimba o pierdere aparentă într-un câștig. Cei care au reușit să se descurce în situațiile adverse, câștigă campionatele în joc, cât și în viață. Prin urmare, dacă întotdeauna există o fărâmă de bine în orice eșec, nu ne rămâne decât  să o găsim pentru a prospera.

Respectul ca atitudine, de-a lungul timpului

Standard

Respectul ca atitudine a existat din cele mai vechi timpuri, dar nu s-a ținut seama de el în suficientă măsură și de către toți oamenii.

De exemplu expresia „Civis romanus sum!”, „Sunt cetățean roman!”, datează din epoca sclavagistă când imperiul roman era cel mai puternic și cel mai întins din lume. Calitatea de cetățean roman conferea drepturi foarte importante. Când se folosea această expresie, era ca o pavăză la orice atac sau atingere a libertății sau demnității. Mai târziu, această formulă se întrebuința în sens mai larg spre a spune: am o calitate, un titlu sau un merit pentru care îmi datorați respect și vă impune să nu vă atingeți de mine. Chiar în zilele noastre este valabilă această cerință. Nu se obișnuiește a se spune copiilor sau tinerilor când aceștia sunt obraznici: Sunt mai în vârstă decât tine, am trecut prin mai multe, știu mai multe decât știi tu, deci trebuie să mă respecți? Experiența de viață pe care o are cel în vârstă este plusul și meritul de care se bucură  și pentru care trebuie respectat, Dintr-un alt punct de vedere există și reciproca acestei atitudini. Iuvenal, în una din satirele sale, spunea: „Maxima debetur puero reverentia”, „Cel mai mare respect îl datorăm copilului”. Aceasta însemna că nimic din ceea ce supără văzul și auzul nu trebuie să calce pragul unei case unde se află un copil, pentru ca să-l ferim de vorbe urâte și obiceiuri rele, întocmai sau încă și mai mult decât se impun bunăvoința și respectul față de cei maturi. Aceste cuvinte ale cunoscutului satiric latin capătă astăzi, când trebuie să se acorde cea mai mare atenție creșterii și educației copiilor, o actualitate și o importantă aplicare.

După cum afirma Tacit: „Depărtarea sporește prestigiul”, sau: „De departe e mai mare prestigiul”. Prin aceasta, marele istoric latin voia să spună că oamenii sunt mai înclinați să-și arate admirația față de vitejii, savanții, artiștii de care îi despart veacurile, decât față de talentele timpului lor. Aceasta o știm și noi din proprie experiență. Pe de altă parte, dacă depărtarea atenuează unele sentimente,cum ar fi  în cazul „Ochii care nu se văd se uită”, în cazul respectului, dimpotrivă depărtarea face tot mai puternică admirația.

Situația dificilă prin care trece azi țara noastră, mă face să cred că pe undeva este de vină și lipsa respectului față de cei din jurul nostru, față de lege, dar mai ales față de românii acestui popor care are o istorie atât de zbuciumată.