Tuturor participanților la „ospățul ideilor”, vă doresc un An Nou rodnic și bogată inspirație în scrierile voastre din cadrul blogosferei și nu numai! Să fiți frumoși, iubiți și fericiți! La mulți ani!
Anul Centenarului Marii Uniri mi-a dat speranța că ne va lumina mintea readucându-ne la eforturile și sacrificiile supreme ale înaintașilor noștri pentru binele acestei țării în care ne-am născut și trăim, că ne va deschide inima să simțim eroismul lor și să ne respectăm trecutul, dar n-a fost să fie așa.
Mintea ne este în nebuloasă, inima ne este închisă, în schimb vrajba, dușmănia, ura dintre noi sunt la cote maxime. Pentru ce? Pentru bani, pentru putere, pentru invidie din orgoliu, sau pentru toate acestea? După cum se spune, banii n-aduc fericire,, la putere, nu putem fi toți deodată, ci numai rând pe rând ,cei aleși de popor, iar invidia ne roade sufletul precum rugina. Și atunci se merită atâta vrajbă, atâta ură printre noi nutrind războiul nostru cu noi înșine? Ne plac toate acestea? Avem nevoie să ne războim când s-ar putea să fim amenințați din afară de un război mult mai groaznic? Nici acum când România este pregătită și chiar bine pregătită cum au apreciat cei de la Bruxelles pentru preluarea președenției Consiliului Uniunii Europene, nu ne potolim: cu proteste în stradă, cu încercări ale opoziției de răsturnarea guvernului, cu cei care denigrează țara în afară, să ne știe toată lumea cât de josnici suntem, ba mai mult alții au și votat împotriva țării noastre, de s-au mirat și străinii de atitudinea lor ……
.Pe deasupra, însuși președintele țării blochează acțiunile guvernului punându-i piedici, tocmai acum, când are nevoie de drum liber, pentru a contribui din plin la cerințele ce se impun de către preluarea președenției Consiliului European, aceasta fiind cel mai important proiect pentru România.
Eu mă bucur și cred că toți ar trebui să ne bucurăm că România va prelua președenția rotativă a Consiliului Uniunii Europene și sper și îmi doresc să-și îndeplinească acest mandat de 6 luni, cu succes până la capăt, pentru un viitor bun al Europei, pentru binele nostru, pentru mândria noastră națională. Și încă mai sper ca pe lângă aceste frumoase sentimente să se mai adauge și cele trezite de așteptatele sărbători de iarnă, ca împreună să ne deschidă inima tuturor românilor să ne facă mai buni, mai toleranți, mai dispuși pentru un dialog civilizat, mai înțelepți pentru o colaborare unanimă privind prosperitatea României. Încă mai sper!!! Doamne ajută!
Am mai scris articole despre eșecurile noastre, dar zilele aceste am citit următoarea parabolă: „Unicul supraviețuitor al unui naufragiu a fost aruncat de valuri pe o insulă nelocuită. Sărmanul s-a rugat din toate puterile să fie salvat și zi de zi scruta cu dorința aprigă orizontul.
Din păcate niciun vas nu trecea pe acolo. În cele din urmă și-a făcut o colibă din rămășițele rămase, ca să se apere de stihii și să aibă unde-și putea păstra puținele lucruri recuperate din naufragiu. Odată după ce umbla căutând mâncare, s-a întors…și dezastru! Coliba era cuprinsă de flăcări și către cer se înălța fum. Toate lucrurile lui erau pierdute,irecuperabil! Deznădăjduit a strigat: „Dumnezeule, pentru ce?! Sunt terminat!”…și s-a prăbușit lipsit de puteri. Dimineața a fost trezit de zgomotul unei nave care se apropia.
– Cum v-ați dat seama că sunt aici? i-a întrebat omul pe salvatorii săi
– Am văzut focul cu care ai semnalizat, au răspuns aceștia.”
Din această parabolă învățăm că atunci când vine nenorocirea, nu trebuie să ne pierdem curajul. Să nu lăsăm necazul să ne stăpânească, ci noi să-l stăpânim pe el, așa cum a procedat acel naufragiat care a căutat să se adapteze la situația în care era, făcându-și coliba și scrutând orizontul că doar, doar va veni o navă care să-l salveze. De asemenea să nu pierdem încrederea că Dumnezeu se îngrijește de noi, mai ales în vremea ispitelor, suferințelor,durerii, așa cum naufragiatul s-a rugat din răsputeri să fie salvat și chiar în momentul când și-a văzut coliba în flăcări, într-o asemenea tragedie, l-a evocat totuși pe Dumnezeu.
Într-una din zilele lunii trecute, am observat un du-te- vino al unor guguștiuci ce se așezau pe una din crengile bradului , din fața casei mele, La început n-am dat importanță acestui mers, dar văzând că se repetă, l-am urmărit cu atenție, Aduceau în cioc fire de paie, de iarbă, crenguțe uscate și le așezau pe creangă, la baza ei. Am înțeles că-și pregăteau un cuib.
După un timp, când cuibul a fost realizat, a încetat acel du-te- vino și în cuib stătea în permanență o guguștiucă, Am urmărit-o când a plecat, am deschis fereastra, că bradul se află chiar în fața camerei mele și foarte aproape, am privit spre cuib și am zărit două oușoare mici, deci începuse clocitul. Mi-am pus întrebarea cum poate sta acea pasăre zi și noapte pe cuib, fără să mănânce, fără să se miște, dar la un moment dat, a mai apărut o guguștiucă ce avea coada pestriță în locul celeilalte. Nu știam ce se întâmplă și am cercetat pe internet totul despre guguștiuci informându-mă pe deplin.
Guguștiuca este înrudită cu turturica, nu migrează rămânând la noi și iarna. Are penajul cenușiu și seamănă cu porumbelul.făcând parte din aceeași familie. Cuibărește numai în localități , la adăpost de păsările răpitoare. Clocește 2 săptămâni de câteva ori pe an, ea noaptea , iar partenerul său ziua. De aceea le-am văzut eu schimbându-se pe cuib. Beau apă închizând nările cu niște membrane , sugând-o și își hrănesc puii în primele zile cu „lapte de porumbel”, secreție produsă în gușă, iar mai târziu cu semințe prin regurcitare. Am văzut și eu cum își hrăneau puișorii, ceea ce m-a amuzat. Puii sunt gata de zbor în alte două săptămâni. Au mare încredere față de apropierea omului acceptând la nevoie, (ploaie) să li se ia ouăle pentru a fi protejate și chiar puii și apoi să-și continue clocitul. Cineva spunea că le lăsa pe balcon boabe de grâu și când vedeau stăpânul, coborau, mâncau și iar se întorceau în cuib, la clocit. De aceea ele nu se temeau de mine când deschideam fereastra, ba chiar o deschideam ușor și televizorul îl dădeam la încet ca să nu le sperii, însă ele se uitau la mine și nu le păsa. Părea că ne împrieteniserăm. Chiar le protejam. N-am mai primit pisica în camera mea, care era obișnuită să stea cu mine,la gândul că așezându-se la fereastră, cum îi plăcea să privească afară, observă cuibul și-i pune gând rău. Întâmplarea a făcut să plec din localitate împreună cu familia câteva zile. Gândul îmi era la cuibul păsărelelor, să nu se întâmple ceva rău , că acum nu mai aveau protecția mea.
Când ne-am întors, prima dată, m-am îndreptat spre brad. De sus atârnau rămășițe din cuib. Pe jos nu erau pene. Am rămas uimită cu un gust amar. Ce s-o fi întâmplat? M-am gândit la ceea ce era mai rău: să fi fost vreun vânt puternic ce l-a spulberat, dar n-a fost; să fi venit chiar pisica mea, care fiind liberă și nesupravegheată să fi mâncat puișorii, dar pe jos nu erau fulgi. Ai mei au spus că puișorii și-au luat zborul. Oare se maturizaseră ei doar în câteva zile de când plecaserăm noi?. M-a cuprins o tristețe profundă gândindu-mă cât au trudit bietele păsărele să-și facă acel cuib, să clocească zi și noapte în frig, în vânt, uneori în ploaie, să-și crească puișorii și la urmă cu ce s-au ales dacă, să zicem, că ei n-au ajuns să zboare!? Și această tragedie se întâmplă des în lumea păsărelelor și ele nu au nicio putere de a o înlătura.
Mi-a venit în minte cântecul Ilenei Sărăroiu „Păsărică, mută-ți cuibul și te du!”. Dacă aș fi fredonat acest vers când își făceau cuibul și ele prin absurd m-ar fi înțeles, nu eram atât de tristă ca acum!!!
La această dată s-a născut părintele Arsenie Boca, în Vața de Sus din judeșul Hunedoara, părinții săi fiind Iosif și Cristina. La botez a primit numele Zian. Se spune că acest nume ar avea legătură cu sărbătorirea Sânzienelor din 24 iunie, ziua când s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul..
Încă de mic a fost crescut cu rugăciune. Povestea că îi plăcea foarte mult o icoană a Maicii Domnului de la ei din casă și întrebând-o pe mama lui de ce îi place această icoană, ea i-a spus că atunci când a fost însărcinată cu el, foarte mult i-a plăcut și s-a uitat mereu la această icoană. Mama a fost cea care s-a ocupat de creșterea și de educația copilului, fiindcă tatăl lucra în America. Primele 4 clase, Zian le-a făcut în satul natal, apoi a urmat Liceul Național Ortodox „Avram Iancu” din Brad. Ca elev, Zian avea o curiozitate intelectuală și îi plăcea să învețe orice. Era bun la toate. Avea o memorie formidabilă, o putere de muncă și o tenacitate ieșite din comun. La terminarea liceului, după serbarea de sfârșit de an, promoția de absolvenți în frunte cu dirigintele au mers în curtea liceului pentru a sădi un stejar, ca simbol al biruinței, întrat în tradiția poporului. Dirigintele l-a numit pe Boca Zian să planteze stejarul, iar colegii au hotărât ca stejarul să poarte numele „Gorunul lui Zian”, șeful promoției de absolvenți ai liceului.
Cu zestrea spirituală și intelectuală dobândită la Brad, s-a înscris la Înstitutul Teologic din Sibiu, unde este foarte sârguincios și studios, încât colegii, fără să fie ironici, l-au poreclit „Sfântul”. Un coleg al său explica firea retrasă, puțin sociabilă, introvertită pe care o avea acum, prin faptul că în tinerețe,nu s-a bucurat de căldura unei vieți familiale,pentru că în timpul cât a fost elev la liceu, părinții au divorțat, Zian a fost încredințat tatălui, iar mama s-a recăsători într-o comună vecină. De mic îi plăcea desenul, sculptura și mai ales pictura. El a fost cel care a realizat pictura bisericii parohiale din Drăgănescu, de lângă București, la care a lucrat timp de 15 ani.A obținut o bursă de merit la Academia de Arte Frumoase din București. În paralel cu studiile de la acest Institut, urmează cursuri de medicină și frecventează și alte cursuri în domeniul culturii și artei.
A fost trimis la Muntele Athos pentru a cunoaște felul de organizare de acolo, unde a stat 3 luni. În 1940, are loc tunderea în monahism la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, când părintele primește numele Arsenie, iar în 1942,este hirotonit preot. Harul său aducea mulțimi de oameni la această mănăstire, ceea ce nu era pe plac regimului de atunci. A fost chemat la Securitate și arestat. Negăsind motive pentru arestare, a fost eliberat atrăgându-i-se atenția asupra comportamentului său. Pentru a nu mai fi în atenția Securității, Părintele Bălan, mitropolitul Ardealului l-a adus la Mănăstirea Prislop care se afla într-o situație jalnică, Aici părintele Arsenie Boca depune o activitate intensă pentru restaurare mănăstirii. Din nou este urmărit de Securitate, alungat din mănăstire și i s-a interzis, timp de 30 de ani slujirea în biserică . Cât timp a fost închis a fost trimis la muncă la Canal. După mai multe evenimente și transformări petrecute la Mănăstirea Prislop, în anul 1959, obștea fiind izgonită forțat, s-a organizat într-un așezământ mănăstiresc în orașul Sinaia. Aici părintele Arsenie Boca a avut chilia și atelierul de pictură până în anul 1989 când a încetat din viață.
După dorința sa, a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Prislop care a devenit loc de pelerinaj după cum însuși prevăzuse.
N.B. Aceste informații le-am preluat din cartea „O alinare pentru români, Părintele Arsenie Boca”, scrisă de Eugen Neculai Vrăjitoru.
Nu există om care să nu se fi poticnit niciodată în viață sau să nu fi fost dezamăgit de o anumită greșeală pe care a făcut-o. Interesant este felul cum a reacționat. Dacă a-a dat bătut și nu a avut curajul, de a lua-o de la capăt, pentru a depăși situația cu mai mult efort, nu a făcut bine.
Nu trebuie să ne lăsăm niciodată doborâți, că de aceea Dumnezeu ne-a dat minte și putere ca să învățăm din greșeli, chiar mai mult decât din succese. Euforia succesului ne dă aripi pe moment, dar o greșeală o ținem minte uneori chiar toată viața.. De aici vorba românească: Cine s-a fript odată cu ciorba, suflă și-n iaurt. Experiența vieții ne învață cum să conviețuim cu eșecul. Exemplele sunt destule. E suficient să ne referim doar la diferitele examene, concursuri, întreceri sportive, ca să ne dăm seama cum funcționează acestă conviețuire. Nu toate acestea duc la succes fără eforturi, ci se obțin după multe greșeli, după multe înfrângeri, surprize și chiar suferințe fizice cu precădere în cazul întrecerilor sportive.
Un exemplu ilustru ni-l oferă Simona Halep care a câștigat al 18-lea turneu din cariera sa și al doilea la Montreal. Dar până aici, în decursul timpului, a avut zeci de lovituri nereușite,înfrângeri, critici, surprize și chiar suferințe fizice, ca atunci când a trebuit să se acomodeze pe un teren cu iarbă. Dar tot ea spune ,impunându-și voința, „că acesta este un proces normal în care corpul trebuie să se adapteze unei astfel de suprafețe cu iarbă”. În discursul său după victoria de la Montreal, mărturisește: „Am oferit o săptămână minunată și cred că am ajuns la cel mai bun tenis al meu, chiar dacă n-am mai jucat după Wimbledon și m-am simțit moartă după prima zi. N-am cedat, am luptat până la capăt și am câștigat acest turneu frumos în fața unei lumi frumoase.”
Bravo,Simona Halep! Cinste româncei noastre dragi! Citește restul acestei intrări
Viața de multe ori este nedreptă și ne pune în situații neplăcute. Ne dăm seama adeseori că muncind într-o echipă. altul primește laudele, deși tu ai lucrat de două ori mai mult decât el, sau că ai o muncă mai grea decât vecinul tău, dar câștigi mult mai puțin decât câștigă acesta și exemplele pot continua.
Totuși nu trebuie să te dai bătut, deși nu ești sigur că vei reuși. Dacă te gândești că problemele tale, necazurile pe care le ai sunt mult mai îngrozitoare decât nenorocul altora, nu trebuie să-ți plângi de milă. Spun aceasta pentru că am găsit într-o carte următorul text ce pare a fi o rugăciune:
„Doamne, iartă-mă când mă plâng! ” – ” Astăzi în autobuz, am văzut o fată frumoasă cu părul auriu și am invidiat-o… părea atât de voioasă… aș fi vrut să fiu și eu ca ea. Deodată, când a vrut să coboare, am văzut-o șchiopătând pe culoar. Avea un singur picior și folosea o cârjă. Dar când a trecut mi-a adresat un zâmbet. Oh, Dumnezeule,, iartă-mă când mă plâng! Eu am două picioare. Lumea este a mea! M-am oprit să cumpăr niște dulciuri. Băiatul care le vindea avea un șarm deosebit. Am vorbit cu el. Părea atât de bucuros. Când am plecat mi-a zis „Mulțumesc”! Ați fost atât de amabil. Este plăcut să vorbesc cu o persoană ca dumneavoastră.Vedeți, a zis el, eu sunt orb.Oh, Dumnezeule, iartă-mă când mă plâng! Eu am doi ochi.Lumea este a mea! Mai târziu mergând pe stradă am văzut un copil cu ochi albaștri. Stătea și se uita la ceilalți cum se joacă. Nu știa ce să facă. M-an apropiat o clipă și i-am zis: De ce nu te duci să te joci cu ceilalți?Privea înainte fără să-mi răspundă și atunci am știut că nu auzea.Oh. Dumnezeule, iartă-mă când mă plâng! Eu am două urechi. Lumea este a mea!
Picioarele mele mă duc acolo unde vreau să merg, ochii mei văd strălucirea soarelui, urechile mele aud ceea ce vreau să știu…Oh. Dumnezeule,iartă-mă când mă plâng! Sunt cu adevărat binecuvântat”
