Să mergem pe făgașul hărăzit

Sunt atâtea situații în viață care ne pun mintea și acțiunea noastră la încercare și nu știm încotro să ne îndreptăm. Așa s-a întâmplat cu o tânără, pe nume Ecaterina a cărei poveste am citit-o  de curând.

Fata terminase o facultate cu profil economic și la locul de muncă era văzută foarte bine, motiv pentru care spera să primească postul de manager care se eliberase nu de mult timp. Șeful a luat hotărârea de a numi în acest post pe altcineva, nu pe ea. Ecaterina și-a blestemat soarta când a aflat decizia șefului. Își punea fel și fel de întrebări: „De ce mi se întâmplă tocmai mie asta, care așteptam o promovare pentru munca depusă? Muncesc atât de mult, învăț, fac proiecte și cu ce m-am ales? Cu nimic. Parcă cineva mi-ar pune bețe în roate. Cine să fie care nu vede cu ochi buni promovarea mea? Dumnezeu să-l pedepsească! Dar Dumnezeu ajută oamenii buni , nu-i pedepsește. Noul manager va fi un om bun? Aveam și eu niște perspective care acum s-au spulberat.” Gândurile negre au chinuit-o și acasă, dar s-a hotărât să fie puternică să nu se dezamăgească. Ce ți-e scris în frunte ți-e pus. Fie voia Domnului , s-a încurajat ea.

A doua zi, a ajuns la servici cu sufletul liniștit și împăcată. Acolo a făcut cunoștință cu concurentul ei, un tânăr foarte interesant, de perspectivă și burlac. El avea să fie tânărul, cu care nu după mult timp, Ecaterina se afla în biserică la cununie, privindu-l cu drag, fără de care nu mai concepea viața, bucurându-se  ca  atunci,  altcineva primise postul în locul ei.

Dacă  omul se ocupă de încercarea ce i-a fost menită, totul se aranjează după mila lui Dumnezeu. Piedicile din cake ne îndeamnă să ne corectăm cursul vieții  și să mergem pe făgașul hărăzit.

Viața, eterna provocare

Viața, eterna provocare

De vorbă cu mine însămi

De vorbă cu mine însămi

INGRATITUDINE

Citeam într-o anecdotă cum  porcul se plângea vacii că oamenii o iubesc pentru bunătate și ochii blânzi pe care îi are, iar el nu se bucură de iubirea lor  cu toate că le dă mai mult: cârnați , șuncă , șnițele, șorici, păr pentru periuțe de dinți, chiar îi fierb și ciolanele.

Vaca , după ce a tăcut o vreme, i-a răspuns: „Probabil, fiindcă eu dau totul în timpul vieții.”

Cam așa se întâmplă și cu oamenii care sunt prețuiți în timpul vieții pentru realizările lor frumoase, uneori chiar invidiați, iar când au trecut în neființă, uitarea se așterne peste ei, tot mai mult, tot mai mult, cu trecerea timpului. Îi uită cunoștințele , îi uită prietenii, doar cei din familie le mai face  vreo pomenire, le mai aprinde o lumânare din când în când, iar în unele cazuri, dispar și aceste obiceiuri odată cu ei.

Ba mai mult personalități care s-au distins prin activitatea lor, chiar în viață fiind, cei din jur nu-i mai văd cu aceiași ochi ca înainte. Așa s-a întâmplat luna trecută, când la meciul de pe Arena Națională Gică Popescu, Gică Hagi, Dorinel Munteanu, campionii noștri la fotbal nu s-au bucurat de atenția organizatorilor de a le rezerva locuri în prima tribună ca semn de onoare pentru prestigiul lor,ci i-au trimis în tribuna a doua. Campionii, oameni de bun simț n-au luat în seamă acest gest necuvenit și s-au dus în tribuna indicată cumpărând bilete pentru ei, pentru familia lor, pentru prieteni și cunoscuți și s-au simțit foarte bine acolo, fiindcă au dialogat cu oamenii , prietenii depănând amintiri și amintiri…..Ce să mai spunem atunci de pensionarii de rând care chiar dacă n-au strălucit ca niște campioni, totuși au avut unii dintre ei merite excepționale în activitatea pe care au desfășurat-o și cu toate astea azi , sunt trecuți cu vederea!!!

Cine este de vină în ștergerea strălucirii oamenilor?Eu cred că vârsta înaintată a acestor oameni și felul cum sunt apreciați. Dacă aveți altă părere, mi-ar plăcea să o știu.

Prefacerile interne ale omului îl determină să devină altul

Bineînțeles că această schimbare se face în timp, dar uneori chiar imediat, așa cum s-a întâmplat cu niște pelerini. Aceștia au plecat în grup pe muntele Sinai, fiind oameni credincioși.     Preotul  unei biserici care a organizat pelerinajul a invitat și pe doi prieteni ai săi, niște bancheri care nu erau bisericoși. Pelerinii l-au întrebat de ce i-a luat , că nu înțeleg nimic din cele ale bisericii, grija lor fiind banii. Preotul le-a răspuns că a pus la cale pelerinajul special pentru cei doi.

Când au ajuns să urce pe muntele Sinai, fiindcă locul este strâmt, trebuia să meargă în șir fiecare în ritmul și după puterile sale. Una dintre pelerini mergea alături  de soția bancherului vorbind pe teme neduhovnicești, ci despre frumusețea locului.  Vorbind, la un moment s-au îndepărtat una de cealaltă și pelerina tot mergând aude după un timp un plâns de neînchipuit. S-a tot uitat, urcând și a văzut că soția bancherului stătea pe vârful muntelui Sinai sprijinită de zidul unei biserici pe jumătate dărâmată. Vreme de trei ceasuri a plâns în continuare . Lângă ea stătea soțul ei bancherul, când într-un genunchi, când în celălalt ștergând lacrimile când ei, când lui, Ajungând lângă ei, pelerina i-a întrebat ce s-a întâmplat, la care soția bancherului a răspuns. „Cum am trăit eu până acum? Pentru ce am trăit noi până acum?”

Toți au fost tulburați de cele auzite. Nu a fost o izbucnire emoțională de moment.Acești doi oameni și-au schimbat complect viața! Ei s-au întors de la Sinai cu totul alți oameni.

Nu este singurul exemplu privind prefacerile din  interiorul nostru, Cei care au putut ajunge la mormântul Domnului Iisus din Ierusalim și au vizitat locurile sfinte, se întorc acasă ca fiind alți oameni,

Dacă ne gândim bine și ne analizăm pe noi înșine, ajungem să ne întrebăm uneori: Cum de am  putut să fac așa ceva? Unde mi-a fost capul? atunci când ne condamnăm pentru o faptă de netolerat; sau când suntem mulțumiți de noi, exclamăm cu bucurie și cu uimire:Nu mi-a trecut prin minte că voi reuși să realizez așa ceva, că voi putea să fac așa ceva ,la care nu mă așteptam niciodată. Și iată că totuși am putut și am reușit să traduc  în fapt cea  mai frumoasă realizare din viața mea.

„Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”

Am citit povestea unui băcan pe care îl furau băieții din prăvălie. Îi înlocuia cu alții care aveau recomandări excelente, dar după o vreme, și aceștia deveneau hoți. Băcanul se plângea prietenilor săi negustori, care îi spuneau că așa sunt oamenii acum.

Într-o zi , au intrat în prăvălia lui niște călugări  care adunau bani pentru o mănăstire.Băcanul s-a plâns și acestora de băieții din prăvălie,. Cel mai bătrân dintre călugări îl întreabă cu ce măsoară cumpărătorilor săi și îl sfătuiește  să le dea peste măsură cu câteva grame la toate produsele. Abia acum a înțeles negustorul de ce era furat, pentru că  și el îi fura la cântar pe cumpărători., A început să vândă ca negustorii din vechime, dând fiecărui cumpărător cu prisos câteva grame în plus  de orez, zahăr, făină, cafea, etc, și furturile au încetat. Băieții din prăvălie au început să lucreze cinstit și afacerea mergea bine.

Desprindem de aici cât de importantă este cinstea ilustrată în numeroase proverbe: „Mai bine sărac, dar curat,  decât negustor încurcat”, „cinstea cu rușinea nu pot sta împreună”, „pe omul  cinstit nici capul nu-l doare”, „cinstea e mai scumpă decât toate”…….

Prin gura copiilor grăiește adevărul

Așa reiese din următorul dialog , pe care l-am citit, dintre un tată și fiul lui. Acest tată foarte bogat, într-o zi, îl ia pe fiul său și merg la o fermă cu scopul să-l facă să cunoască viața simplă a truditorilor de acolo și să-l învețe să-și prețuiască moștenirea și să o și înmulțească.

După ce s-au întors acasă, tatăl l-a întrebat dacă i-a plăcut ferma. Copilul  a început să înșire tot ce a văzut acolo  printr-o frumoasă comparație:

– Tată, la noi acasă trăiește un singur câine, iar ei au în curte patru dulăi. Noi avem un bazin în grădină, ei au acolo marea căreia nici nu i se văd marginile. La noi luminează felinare, la ei – stelele. Noi avem în curtea din spate o verandă și un gard viu, ei au orizontul fără sfârșit. Mulțumesc tăticule, că mi-ai arătat altă viață! Cât de bogați sunt acei oameni!

Nu vă închipuiți ce surprins a fost tatăl auzind aceste cuvinte, fiindcă nu se aștepta  ca fiului să-i placă mai mult viața modestă a acelor truditori de la fermă decât viața îmbelșugată a familiei lui și deci nici nu și-ar fi dorit să-și înmulțească moștenirea, așa cum gândea tatăl.

De fapt Sfântul Isidor Pilusiotul afirma: „A nu avea nevoie de bogăție- iată cea mai mare bogăție!”

Toate sunt cu susul în jos

Martie este înghețat

Scrisul ne-mpidecat

De tehnologia nouă

Care ne rupe în două.

1 Martie

1 Martie când sosește, / Pe toți ne înveselește / Că aduce primăvară / Peste draga noastră țară./  Cine-s vestitorii ei?/ Albi și gingași ghiocei./ Natura se dezmorțește/  Și la viață se trezește/ Florile încep să crească/  Pomii să înmugurească/ Soarele blând ne-ncălzește/  Vântul se mai potolește/ Buburuze, buburuze/ Încep plimbarea pe frunze / Fiind primele vestitoare/ A altor mici viețuitoare./ Câmpul e plin de verdeață,/ Cerul fără nori și ceață,/ Sub albastrul cerului / Auzi cursul râului/  Când privești în depărtare,/ Zărești cârduri de cocoare/  Ce se-ntorc la noi în țară / Simțind că e primăvară. / Oamenii sunt mai voioși, / Copiii sunt mai frumoși / Zâmbind care mai de care,/ Fiindcă poartă mărțișoare / Dorind ca să înflorească / Tradiția românească!

Să fim atenți la greșelile noastre!

Una dintre acestea este că nu ne uităm în direcția în care trebuie  și atunci avem necazuri. Nu este om să nu fi pățit așa ceva. Exemple sunt destule.

Tai zarzavatul pentru ciorbă și te uiți la persoana cu care vorbești, uitând de cuțit și te tai la deget. Te urci pe scaun să-ți iei o carte din bibliotecă, dar cu ochii la carte, te-ai urcat pe marginea scaunului și ai căzut.. La o căzătură ușoară te ridici trântind o înjurătură, dar la una grea poți să te vezi cu un picior în ghips.

Așa s-a întâmplat  cu niște pescari dintr-un sat, din apropierea unui râu. Pe marginea râului creștea un copac mare, Pe o ramură a lui, un  poznaș atârnase un ulcior. Pescarii , trecând pe acolo, au văzut imaginea ulciorului răsfrântă în apă  și au răspândit veste că acolo, în adânc trebuie să fie un  ulcior cu o comoară. Mulți s-au scufundat în locul cu pricina, dar n-au găsit comoara. Odată a trecut pe acolo un călător care i-a întrebat ce caută. Sătenii i-au spus și omul a izbucnit în râs:” Ulciorul atârnă deasupra capului vostru, iar voi îl căutați în fundul râului?”

Toți  și-au îndreptat privirea  spre ramura cu ulciorul și-au izbucnit și ei în râsete, spunând care mai de care: : „Ce proști am fost”!