Arhive pe autori: victoriaetveritas

„O zi în care nu ai făcut decât să supraviețuiești nu este un motiv de sărbătoare.”

Standard

Trăim pentru evoluție și pentru progres. În scurgerea timpului și a veacurilor , noi cei de azi nu mai semănăm nici cu cei de ieri și nici cu cei de mâine, Suntem altfel decât cei din trecutul îndepărtat care abia reușiseră să descopere focul și trăiau în colibe. Noi ne bucurăm de o viață civilizată când doar apăsând pe un buton  ne vine în casă lumină și apă. Călătorim pe uscat, pe apă și în aer cu mijloace moderne de circulație, nu călare sau cu carul cu boi Am ajuns să cercetă și spațiul cosmic. Cei de mâine vor fi și mai avansați decât noi, după cum deja se preconizează., vor ajunge să locuiască pe alte planete

Această evoluție se datorează activității creatoare a omului. Fiind ființa superioară, omul a născocit atâtea și atâtea  inovații pe care le-a pus în aplicare pentru progresul omenirii,Și dacă aceasta este menirea noastră nu trebuie să uităm de ea. Munca pe care o desfășurăm să o desfășurăm cu responsabilitate în orice domeniu. Ce te faci cu acei care nu țin seama de această cerință așteptând „treci zi treci lună, apropie-te leafă?” Sau cu cei care lasă lucrul de azi pe mâine, or trăiesc într-un dolce far niente, ocupându-se doar de acțiunile de supraviețuire?Și ca să vezi ironia soartei, mai auzi pe câte unul care a umblat toată ziua fără niciun rost, prin localuri ,prin cluburi cu prietenii la distracții și seara când ajunge acasă, mai are o răfuială cu nevasta că nu i-a pregătit mâncarea care-i place lui, se trântește în pat spunând: Nu mai pot de obosit! Ce l-a obosit? Alergătura fără nicio valoare? A contribuit cu ceva la binele omenirii? Nici măcar cu o contribuție cât un bob de muștar. Poate fiecare dintre noi ne punem întrebarea:Cum să fac eu lucrul acesta, dacă nu sunt nici om de știință , nici savant?. Nu suntem, dar putem veni cu o  o idee, cu un proiect cât de modest, cu o acțiune folositoare, oricât de neavizați ne considerăm. De exemplu  este destul să ne mobilizăm vecinii ca să plantăm flori pe spațiul din fața caselor noastre făcându-l frumos. Va fi un exemplu și pentru ceilalți și strada noastă va fi minunată.  Unii după alții vor lua acest exemplu și localitatea noastră va fi înfloritoare și ne vom mândri cu ea. S-a prezentat la televizor exemplul unui „suflet de rom” care împreună cu a săi a construit o casă pentru un om sărac din sat, care nu avea unde locui cu copiii. Exemple și împrejurări sunt destule numai să ne implicăm în realizarea lor.

Dacă ne irosim zilele și nopțile în lucruri fără valoare fugim din calea succesului și a progresului.  O zi în care care nu ai făcut decât să supraviețuiești nu este un motiv de sărbătoare.

 

Anunțuri

La Mănăstirea Voroneț

Standard

Într-o zi splendidă de sfârșit de august fără caniculă, fără ploaie și vânt, calmă,caldă, senină, un grup de pelerini ne-am hotărât să mergem la Mănăstirea Voroneț în localitatea cu același nume din județul Suceava. Mai fusesem acolo, dar istoria neamului nostru te cheamă mereu, acest locaș sfânt fiind recunoscut ca unul dintre monumentele istorice importante chiar și peste hotarele țării, trecut pe lista UNESCO.

Biserica sfintei mănăstiri, ctitorită de Ștefan cel Mare a fost construită în 1488 doar în trei luni (26 mai- 14 septembrie), în stil moldovenesc. Părintele Daniil duhovnic și sihastru a fost primul stareț al mănăstirii. În 1547, un ucenic al cuviosului Daniil Sihastrul, mitropolitul Grigorie Roșca a mărit biserica adăugându-i un pridvor închis pe latura vestică și a împodobit întregul locaș cu fresce exterioare. În stânga ușii de la intrare se află zugrăvite chipurile celor doi ctitori Sfântul Daniil  Sihastrul și mitropolitul Grigorie Roșca ce își află odihna sub lespedele de piatră din biserica mănăstirii. Culoarea specifică și dominantă a mănăstirii este „albastrul de Voroneț”, pe care îl rostim de fiecare dată când vorbim despre acest locaș. Bineînțeles că până a ajunge aici, ne-am abătut și pe la alte mănăstiri. De fapt pelerinajul l-am început cu sosirea la schitul Poiana lui Ioan care are hramul Înălțarea Sfintei Cruci. Ridicarea acestui schit a fost finalizată în anul 2009, dar începuturile sale sunt legate de istoria Mănăstirii Sihăstria. Aici ne-a primit, chiar de la intrare, un călugăr care tămâia, fiindcă începuse slujba la care am rămas și noi puțin , după care ne-am îndreptat spre Mănăstirea Sihăstria.Pe parcursul drumului, am admirat cât de frumoasă era priveliștea care rezistase la intemperiile vremii din această vară. N-o afectase nici canicula , nici vijeliile așa cum s-a întâmplat prin alte părți ale țării. Prima ctitoria  a Mănăstirii Sihăstria așezată în partea de nord a județului Neamț, a avut loc în anul 1655 de către sihastrul Atanasie cu 7 urmași ai săi. Din cauza vremurilor vitrege biserica s-a ruinat și în anul 1734, episcopul Ghedeon al Romanului a ridicat o nouă biserică de piatră pe locul vechi. Edificiul a fost construit în stil moldovenesc. În 1821, a fost incendiat de turci și în anul 1824, a fost refăcut cu sprijinul mitropolitului Veniamin Costachi. Părintele Ilie Cleopa înmormântat în 1998 aici, a fost cel mai apreciat dintre preoți  la acea vreme și atrăgea vizitatori din toată România la această mănăstire. Ajungând cam pe la prânz, am servit masa la Sihîstria.Ca la toate mănăstirile, mâncarea a fost foarte bună, Mi-a plăcut borșul , dar mai ales mămăliguța cu brânză de oaie , că nu ne mai săturam, cu atâta poftă am mâncat-o!!!. Ne-am îndreptat  spre Mănăstirea Secu din județul Neamț, construită în 1602 de către vornicul Nestor Ureche, tatăl marelui cronicar Grigore Ureche, pe locul unei sihăstrii numit atunci Schitul lui Zosima. Am mers apoi la Mănăstirea  Rarău așezată pe muntele cu același nume, la aproape  25 de km. de poalele acestuia, pe un drum cu serpentine , șerpuind  printre pădurile de brazi care nu erau schilodite de tăierile abuzive ca prin alte părți ale țării. M-am bucurat atât de mult să văd suprafețe întinse cu brazi falnici, verzi ca și când ar fi fost ale mele, cu atât mai mult că le știam proprietățile țării mele.Erau prea frumoase aceste locuri, încât nu am rezistat să nu ne fotografiem, având în spate imaginii Pietrele Doamnei.Dorința ne-a fost îndeplinită, ca de fiecare dată, de doamna Any Lungu, fotograful iscusit din pelerinajele noastre. Această mănăstire a fost ctitorită de Petru Rareș în anul 1538. Aici se află icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului pe sub care am trecut și noi, iar călugărul ne-a ținut o slujbă pentru iertarea păcatelor, atât de benefică și așteptată de către pelerini și la sfârșit ne-a miruit.Ne–am continuat drumul spre schitul lui Daniil Sihastrul atât de modest , dar atât de atractiv, încât ne-am simțit ca într-un colț de rai, printre multă verdeață și flori  felurite, multicolore din preajma sa.

Ne-am încheiat pelerinajul mergând să ne închinăm la icoana făcătoare de minuni  a Maicii Domnului din biserica Sfântul Constantin și Elena de la Gura Humorului.La întoarcerea acasă, după atâta umblare, după atâtea informații primite despre mănăstirile vizitate, oboseala ne-a fost dominată de mulțumirea și liniștea sufletească ce ne stăpânea.

 

„Întâmpină fiecare dimineață cu un zâmbet!”

Standard

Unele flori, dimineața în zori, își deschid corolele. Este zâmbetul lor cu care întâmpină primele raze de soare. Păsărelele și ele se zbenguiesc prin crengile pomilor, ciripind. Este zâmbetul lor cu care întâmpină dimineața.

Cu atât mai mult, omul, ființa superioară, este de dorit, să întâmpine fiecare dimineață cu un zâmbet. Este cel mai important gest de a trăi. Să întâmpini fiecare dimineață cu speranța că vei îndeplini ceea ce ți-ai propus în ziua care urmează. Pentru aceasta să ai inima deschisă, să fii amabil cu cei pe care îi întâlnești, să-i saluți cu un zâmbet. Să prețuiești ziua pe care o începi, că îți dă ocazia să realizezi o parte din proiectele tale, să continui ceea ce n-ai terminat în ziua precedentă și să te gândești că dacă nu o  folosești cum trebuie, ai pierdut-o cu toate posibilitățile pe care ți le-ar fi putut  oferi și nu se va mai întoarce niciodată.

Ușor de spus, greu de realizat. Când mediul înconjurător și eul nostru sunt favorabile este foarte simplu. O dimineață calmă, senină, însorită, de vară sau de iarnă te predispune la o gândire pozitivă făcându-te să simți mulțumirea sufletească, să fii vesel, încrezător; cu siguranță o asemenea zi  ți-a pus zâmbetul pe buze.Ce te faci însă dacă dimineața este mohorâtă, ploioasă, rece, iar tu te-ai trezit morocănos, trist după un eventual necaz pe care l-ai avut și te-ai sculat cu fundul în sus, așa cum se obișnuiește a se spune?

Nu dispera ! Tuturor ni se întâmplă să avem zile urâte. Gândește-te la acei oameni care ar fi fost atât de bucuroși să fi avut zile urâte, dar să mai fi rămas în viață, numai că ei nu mai sunt printre noi. Deci fiindcă existăm încă , să întâmpinăm fiecare dimineață cu un zâmbet și  să ne bucurăm de fiecare zi pe care o trăim.

„Caută o fărâmă de bine în orice eșec!”

Standard

Viața ne întâmpină atât cu succese cât și cu înfrângeri. Pe cât suntem de mulțumiți la un succes pe atât suntem de dezamăgiți la un eșec. În euforia succesului nu vei învăța cât poți să înveți din anumite lucruri dificile în care te afli, lucruri pe care nu le-ai fi descoperit, dacă nu ai fi avut parte de un necaz. Sunt exemple numeroase care pot demonstra acest fapt și cu care ne-am întâlnit fiecare dintre noi, cum ar fi:

Te-ai înscris , în tinerețe, la o facultate din dorința părinților, nu a ta. Nu ai reușit la admitere, sau în cel mai bun caz , ai intrat prin supra efortului tău, dar în timpul cursurilor,fiindcă nu te atrăgea nimic spre profesia pentru care te pregătea această facultate, nu ți-ai asimilat cunoștințele și peste un an, te-ai retras sau n-ai promovat.Din acest eșec ți-ai dat seama că trebuia să fii mai atent și să-ți impui dorința ta. În anul următor, așa ai făcut. Ai învățat cu mult drag, fiindcă îți plăcea și mai ales doreai să nu te faci de rușine și să arăți ce poți. Ai promovat examenul de admitere, ai urmat cursurile cu plăcere, ai terminat facultatea cu bine și-ai ajuns un om cu un bun rost în viață.Pe de altă parte, câte tinere nu trec printr-un eșec când își aleg iubiții fără să stea pre mult pe gânduri?! Fata atrasă de un băiat de dragostea la prima vedere, se simte în al nouălea cer. Pentru un timp, toate bune și frumoase, Sub impulsul sentimentelor, nu caută să-l cunoască mai bine.Timpul trece ca și cele bune și frumoase și el o părăsește pentru o altă fată. Acest eșec i-a deschis ochii fetei, a trezit-o la realitate și nu s-a lăsat  înfrântă cum se mai întâmplă, ajungându-se uneori la adevărate tragedii. A devenit mai precaută, și-a înfrânt naivitatea, mai calculată. I-au ieșit alți tineri în cale. L-a ales pe cel care l-a cunoscut mai bine, pe care îl știau și alții ca fiind un băiat bun. După câțiva ani de prietenie, s-au căsătorit, au întemeiat o familie de lăudat , cu copii frumoși. Exemplele pot continua chiar și cu cele din viața politică.Guvernul condus  de S.  Grindeanu, așa cum s-a spus, un eșec, din care învață noul guvern condus de M, Tudose în sensul de a fi mai responsabil, mai hotărât în implementarea celor prevăzute în programul de guvernare, mai eficient, mai comunicativ, mai ferm pentru a înlătura părțile negative de până acum. Se pare că dă rezultate bune. Doamne ajută!

Samuel Smiles , când a scris „Self-Help”, prima carte  despre succes, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, spunea că întotdeauna învățăm mai mult din greșeli, decât din succese și cel care n-a greșit niciodată nu va cunoaște încântarea de a schimba o pierdere aparentă într-un câștig. Cei care au reușit să se descurce în situațiile adverse, câștigă campionatele în joc, cât și în viață. Prin urmare, dacă întotdeauna există o fărâmă de bine în orice eșec, nu ne rămâne decât  să o găsim pentru a prospera.

Respectul ca atitudine, de-a lungul timpului

Standard

Respectul ca atitudine a existat din cele mai vechi timpuri, dar nu s-a ținut seama de el în suficientă măsură și de către toți oamenii.

De exemplu expresia „Civis romanus sum!”, „Sunt cetățean roman!”, datează din epoca sclavagistă când imperiul roman era cel mai puternic și cel mai întins din lume. Calitatea de cetățean roman conferea drepturi foarte importante. Când se folosea această expresie, era ca o pavăză la orice atac sau atingere a libertății sau demnității. Mai târziu, această formulă se întrebuința în sens mai larg spre a spune: am o calitate, un titlu sau un merit pentru care îmi datorați respect și vă impune să nu vă atingeți de mine. Chiar în zilele noastre este valabilă această cerință. Nu se obișnuiește a se spune copiilor sau tinerilor când aceștia sunt obraznici: Sunt mai în vârstă decât tine, am trecut prin mai multe, știu mai multe decât știi tu, deci trebuie să mă respecți? Experiența de viață pe care o are cel în vârstă este plusul și meritul de care se bucură  și pentru care trebuie respectat, Dintr-un alt punct de vedere există și reciproca acestei atitudini. Iuvenal, în una din satirele sale, spunea: „Maxima debetur puero reverentia”, „Cel mai mare respect îl datorăm copilului”. Aceasta însemna că nimic din ceea ce supără văzul și auzul nu trebuie să calce pragul unei case unde se află un copil, pentru ca să-l ferim de vorbe urâte și obiceiuri rele, întocmai sau încă și mai mult decât se impun bunăvoința și respectul față de cei maturi. Aceste cuvinte ale cunoscutului satiric latin capătă astăzi, când trebuie să se acorde cea mai mare atenție creșterii și educației copiilor, o actualitate și o importantă aplicare.

După cum afirma Tacit: „Depărtarea sporește prestigiul”, sau: „De departe e mai mare prestigiul”. Prin aceasta, marele istoric latin voia să spună că oamenii sunt mai înclinați să-și arate admirația față de vitejii, savanții, artiștii de care îi despart veacurile, decât față de talentele timpului lor. Aceasta o știm și noi din proprie experiență. Pe de altă parte, dacă depărtarea atenuează unele sentimente,cum ar fi  în cazul „Ochii care nu se văd se uită”, în cazul respectului, dimpotrivă depărtarea face tot mai puternică admirația.

Situația dificilă prin care trece azi țara noastră, mă face să cred că pe undeva este de vină și lipsa respectului față de cei din jurul nostru, față de lege, dar mai ales față de românii acestui popor care are o istorie atât de zbuciumată.

De șase ani împreună

Standard

Ca ieri a fost acel frumos început,apariția blogului meu,(23 mai, 2011), pe care mi l-am dorit ca pe un „ospăț al ideilor”. În acești câțiva ani, am avut atâtea și atâtea de învățat, atâtea și atâtea bucurii pe care le-am împărtășit cu toți participanții la acest „ospăț”.

S-au scris articole interesante, comentarii frumoase, unele pornite din suflet. Au existat dezbateri de idei, păreri diferite, unele năstrușnice, altele controversate, destăinuiri privind viața socială, sau viața individuală a fiecăruia dintre noi. Așa am ajuns să ne cunoaștem virtual, ca făcând parte din această blogosferă, o adevărată și interesantă familie. Eu am reușit să cunosc, cât de cât, profilul fiecărui participant la acest „ospăț al ideilor”. Din prestația făcută, mi-am dat seama ce fel de om  este fiecare. Și toți sunteți oameni minunați! Toate acestea mi-au trasat o nouă perspectivă provocându-mă la multe întrebări, multe răspunsuri, la scrierea unor articole pe care nu le-am cules de pe deal, ci a trebuit să mă concentrez pentru a le întocmi cât mai bine  ca să vă fie pe plac. Astfel mi-am ținut mintea trează,  gândirea în formă, limbajul sub control, respectul, despre care voi vorbi întru-un alt articol, la locul de frunte, iar afectivitatea am împărtășit-o cu voi, oferindu-vă fiecăruia câte un strop. Cred că  fiecare participant la acest „ospăț” a trecut printr-o asemenea evoluție a persoanei sale. E lăudabil! Nu? Este un lucru minunat, chiar dacă gusturile noastre diferă. Unii au scris ample povestiri, publicând rând pe rând câte un episod, ținându-ne cu sufletul la gură până la apariția altui episod, curioși fiind să vedem ce se mai întâmplă. Alții mai practici scriu scurt și cuprinzător. Încep să le urmez și eu exemplul, scriind articole mai scurte, ca să nu plictisesc cititorii care să treacă doar cu vederea peste ele, obicei pe care-l aveam în studenție. Trebuia să citim mult și timpul nu ajungea. Îmi formasem dexteritatea de a reține doar idei principale din fiecare pagină și frunzărind filă cu filă, terminam repede de citit o carte. Cunoșteam esențialul, dar pierdeam imaginile artistice, expresiile lăudabile, calitatea stilului, etc.., tot ceea ce îți oferă o lectură așezată, nu ca cea în goana calului.

În tot acest timp, m-am bucurat împreună cu voi, am râs împreună cu voi, am plâns împreună cu voi, când era vorba despre dispariția unui membru din familie, a unui animal îndrăgit, o disperare scrise cu lacrimi în ochi de cei care treceau printr-o asemena situație și citite de mine cu aceleași lacrimi de părere de rău. Am dat speranțe și curaj celor care sufereau făcând tot pasibilul de a-mi alege cuvintele în așa fel ca să mă simtă aproape de ei. La rându-mi m-am bucurat de aceeași atitudine din partea voastră, a celor care mi-ați trimis o rază de lumină când aveam  atâta nevoie de ea. Trecând prin momente dificile,prin necazuri, dezamăgiri, apărute ca din senin, deși nu vi le făceam cunoscute, primeam videoclipuri de la unii dintre voi cu scene vesele ,cu melodii plăcute, care îmi alungau gândurile negre și atunci motivam în mintea mea existența telepatiei, chiar și în cadrul blogosferei. Ar fi multe de spus privind activitatea noastră în acești 6 ani, dar după cum am promis, mă opresc aici , ca să nu vă plictisesc.

Luându-mi în serios rolul de gazdă a „ospățului ideilor”, închei mulțumindu-vă că m-ați vizitat, că m-ați primit pe paginile voastre, că ați îmbogățit „ospățul” prin tot ce ați scris și ridic paharul în cinstea celor care au trecut pe aici,celor care sunt prezenți, celor care vor mai veni, spunându-le tuturor: Bine ați venit!

„Pământul viu”

Standard

Sub acest titlu apare în Fălticeni revista de dialog cultural. Răsfoind-o, nu te afli în situația dragostei la prima vedere, dar insistând să-i pătrunzi conținutul, te atrag ca un magnet atât titlul cât și mesajul ei afișat pe prima pagină, acesta fiind necesitatea regenerării oamenilor ca ființe sociale, mesaj ce străbate ca un fir roșu  mai tot conținutul revistei.

În realizarea acestui mesaj, pe lângă altele, un rol important are arta care prin capodoperele sale trezește în noi admirația pentru frumos, bine și adevăr, atât de benefică într-o lume alertă a zilelor noastre. În perceperea acestor valori artistice, o menire deosebită revine organelor noastre de simț care în articolul „Interetorica senzorială” sunt personificate și într-un mod hazliu, ce degajă mult umor sunt ironizate, pentru că în loc să ne conducă în a percepe ceea ce trebuie să percepem, ne derutează la fel ca și realitatea , uneori. Iată cum sunt prezentate: Ochiul drept:” Eu văd în fiecare zi, cum oamenii nu mai au curajul să se privească unul pe altul. Voi știți ce-nseamnă asta? S-a dus umanitatea pe apa Sâmbetei, amici”. Urechea stângă: „Nici nu mai știu cum e să te bucuri de muzica aia liniștitoare pe care o ascultam împreună înainte să adormim. Tot circuitul meu interior și-a pierdut sensul. Ce bine ar fi fost să nu mai fiu ureche…Că doar tu și numai tu înțelegi  ce-i în capul vorbelor tale. Înțelegi, băi organ smotocit în ceară? Sau te-ai înfundat de tot?” Creierul:”Voi, cred că v-ați scurtcircuitat într-o altă direcție, măi ceată de organe…Eu trebuie să fiu manager peste 86 miliarde de neuroni și să fac ordine în tot haosul ăsta al umanității, iar voi nu vă puteți duce târâiala de zi cu zi.”

Cum fiecare are un crez, cu atât mai mult artiștii au crezul lor, după cum și-l prezintă pictorul de icoane: „Când ești naiv și te încrezi în puterile tale, lucrezi și nu-ți iese nimic. Trebuie să fii în comuniune cu Dumnezeu. Trebuie să te păstrezi în această stare. Icoana este o cale către Dumnezeu.” Revista nu neglijează nici prolemele educaționale, fiindcă schimbările profunde în toate domeniile din societatea contemporană presupun și o reformă privind educația. Elevul nu trebuie să fie doar un receptor pasiv de informații, ci un actor activ în procesul de învățământ. Tinerii trebuie să se implice în cercetare, în crearea de proiecte, să-și formeze abilitatea de comunicare în țară și în afară, comunicarea fiind directiva importantă pentru succesul de viitor.

Nici îndrăgostiții de locuri istorice  nu se lasă mai prejos. Orașul Suceava, fiind situat în regiunea apariției revistei, este avantajat, scriindu-se despre Muzeul de istorie al Bucovinei, Muzeul Satului Bucovinean,Festivalul de Artă medievală „Ștefan cel Mare”, acesta fiind unic în S,E. Europei.Ce să mai spunem despre navigatorii pasionați care își povestesc peripețiile din navigațiile pe zeci de mile spre diferite locuri exotice.?!

În concluzie, revista este un fel de enciclopedie în miniatură care oferă de toate pentru toți.Cei care o citesc nu-și pierd timpul, ci dimpotrivă au multe de câștigat, datorită varietății de informații așternute pe paginile ei; și chiar mai mult: cei care doresc să colaboreze la această revistă să-și încerce norocul.