Arhive pe autori: victoriaetveritas

„Păsărică, mută-ți cuibul și te du!”

Standard

Într-una din zilele lunii trecute, am observat un du-te- vino  al unor guguștiuci ce se așezau pe una din crengile bradului , din fața casei mele, La început n-am dat importanță acestui mers, dar văzând că se repetă, l-am urmărit cu atenție, Aduceau în cioc fire de paie, de iarbă, crenguțe uscate și le așezau pe creangă, la baza ei. Am înțeles că-și pregăteau un cuib.

După un timp, când cuibul a fost realizat,  a încetat acel du-te- vino și în cuib stătea în permanență o guguștiucă, Am urmărit-o când a plecat, am deschis fereastra, că bradul se află chiar în fața camerei mele și foarte aproape, am privit spre cuib și am zărit două oușoare mici, deci începuse clocitul. Mi-am pus întrebarea cum poate sta acea pasăre zi și noapte pe cuib, fără să mănânce, fără să se miște, dar la un  moment dat, a mai apărut o guguștiucă ce avea coada pestriță în locul celeilalte. Nu știam ce se întâmplă și am cercetat pe internet totul despre guguștiuci informându-mă pe deplin.

Guguștiuca este înrudită cu turturica, nu migrează rămânând la noi și iarna. Are penajul cenușiu și seamănă cu porumbelul.făcând parte din aceeași familie. Cuibărește numai în localități , la adăpost de păsările răpitoare. Clocește 2 săptămâni de câteva ori pe an, ea noaptea , iar partenerul său ziua. De aceea le-am văzut eu schimbându-se pe cuib. Beau apă închizând nările cu niște membrane , sugând-o și își hrănesc puii în primele zile cu „lapte de porumbel”, secreție produsă în gușă, iar mai târziu cu semințe prin regurcitare. Am văzut și eu cum își hrăneau puișorii, ceea ce m-a amuzat. Puii sunt gata de zbor în alte două săptămâni. Au mare încredere față de apropierea omului acceptând la nevoie, (ploaie) să li se ia ouăle pentru a fi protejate și chiar puii și apoi să-și continue clocitul. Cineva spunea că le lăsa pe balcon boabe de grâu și când vedeau stăpânul, coborau, mâncau și iar se întorceau în cuib, la clocit. De aceea ele nu se temeau de mine când deschideam fereastra, ba chiar o deschideam ușor și televizorul îl dădeam la încet ca să  nu le sperii, însă ele se uitau la mine și nu le păsa. Părea că ne împrieteniserăm. Chiar le protejam. N-am mai primit pisica în camera mea, care era obișnuită să stea cu mine,la gândul că așezându-se la fereastră, cum îi plăcea să privească afară, observă cuibul și-i pune gând rău. Întâmplarea a făcut să plec din localitate împreună cu familia câteva zile. Gândul îmi era la cuibul păsărelelor, să nu se întâmple ceva rău , că acum nu mai aveau protecția mea.

Când ne-am întors, prima dată, m-am îndreptat spre brad. De sus atârnau rămășițe din cuib. Pe jos nu erau pene. Am rămas uimită cu un gust amar. Ce s-o fi întâmplat? M-am gândit la ceea ce era mai rău: să fi fost vreun vânt puternic  ce l-a spulberat, dar n-a fost; să fi venit chiar pisica mea, care fiind liberă și nesupravegheată să fi mâncat puișorii, dar pe jos nu erau fulgi. Ai mei au spus că puișorii și-au luat zborul. Oare se maturizaseră ei doar în câteva zile de când plecaserăm noi?. M-a cuprins o tristețe profundă gândindu-mă cât au trudit bietele păsărele să-și facă acel cuib, să clocească zi și noapte în frig, în vânt, uneori în ploaie, să-și crească puișorii și la urmă cu ce s-au ales dacă, să zicem, că ei n-au ajuns să zboare!? Și această tragedie se întâmplă des în lumea păsărelelor și ele nu au nicio putere de a o înlătura.

Mi-a venit în minte cântecul Ilenei Sărăroiu „Păsărică, mută-ți cuibul și te du!”. Dacă aș fi fredonat acest vers când își făceau cuibul și ele prin absurd m-ar fi înțeles, nu eram atât de tristă ca acum!!!

 

Reclame

29 septembrie 1910

Standard

La această dată s-a născut părintele Arsenie  Boca, în Vața de Sus din judeșul Hunedoara, părinții săi fiind Iosif și Cristina. La botez a primit numele Zian. Se spune că acest nume ar avea legătură cu sărbătorirea Sânzienelor din 24 iunie, ziua când s-a născut  Sfântul Ioan Botezătorul..

Încă de mic a fost crescut cu rugăciune. Povestea că îi plăcea foarte mult o icoană a Maicii Domnului de la ei din casă și întrebând-o pe mama lui de ce îi place această icoană, ea i-a spus că atunci când a fost însărcinată cu el, foarte mult i-a plăcut și s-a uitat mereu la această icoană. Mama a fost cea care s-a ocupat de creșterea și de educația copilului, fiindcă tatăl lucra în America. Primele 4 clase, Zian le-a făcut în satul natal, apoi a urmat Liceul Național Ortodox „Avram Iancu” din Brad. Ca elev, Zian avea o curiozitate intelectuală și îi plăcea să învețe orice. Era bun la toate. Avea o memorie formidabilă, o putere de muncă și o tenacitate ieșite din comun. La terminarea liceului, după serbarea de sfârșit de an, promoția de absolvenți în frunte cu dirigintele au mers în curtea liceului pentru a sădi un stejar, ca simbol al biruinței, întrat în tradiția poporului. Dirigintele l-a numit pe Boca Zian să planteze stejarul, iar colegii au hotărât ca stejarul să poarte numele „Gorunul lui Zian”, șeful promoției de absolvenți ai liceului.

Cu zestrea spirituală și intelectuală dobândită la Brad, s-a înscris la Înstitutul Teologic din Sibiu, unde este foarte sârguincios și studios, încât colegii, fără să fie ironici, l-au poreclit „Sfântul”. Un coleg al său explica firea retrasă, puțin sociabilă, introvertită pe care o avea acum, prin faptul că în tinerețe,nu s-a bucurat de căldura unei vieți familiale,pentru că în timpul cât a fost elev la liceu, părinții au divorțat, Zian a fost încredințat tatălui, iar mama s-a recăsători într-o comună vecină. De mic îi plăcea desenul, sculptura și mai ales pictura. El a fost cel care a realizat pictura bisericii parohiale din Drăgănescu, de lângă București, la care a lucrat timp de 15 ani.A obținut o bursă de merit la Academia de Arte Frumoase din București. În paralel cu studiile de la acest Institut, urmează cursuri de medicină și frecventează și alte cursuri în domeniul culturii și artei.

A fost trimis la Muntele Athos pentru a cunoaște felul de organizare de acolo, unde a stat 3 luni. În 1940, are loc tunderea în monahism la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, când părintele primește numele Arsenie, iar în 1942,este hirotonit preot. Harul său aducea mulțimi de oameni la această mănăstire, ceea ce nu era pe plac regimului de atunci. A fost chemat la Securitate și arestat. Negăsind motive pentru arestare, a fost eliberat atrăgându-i-se atenția asupra comportamentului său. Pentru a nu mai fi în atenția Securității, Părintele Bălan, mitropolitul Ardealului l-a adus la Mănăstirea Prislop care se afla într-o situație jalnică, Aici părintele Arsenie Boca depune o activitate intensă pentru restaurare mănăstirii. Din nou este urmărit  de Securitate, alungat din mănăstire și i s-a interzis, timp de 30 de ani slujirea în biserică . Cât timp a fost închis a fost trimis la muncă la Canal. După mai multe evenimente și transformări petrecute la Mănăstirea Prislop, în anul 1959, obștea fiind izgonită forțat, s-a organizat într-un așezământ mănăstiresc în orașul Sinaia. Aici părintele Arsenie Boca a avut chilia și atelierul de pictură până în anul 1989 când a încetat din viață.

După dorința sa, a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Prislop care a devenit loc de pelerinaj după cum însuși prevăzuse.

N.B. Aceste informații le-am preluat din cartea „O alinare pentru români, Părintele Arsenie Boca”, scrisă de Eugen Neculai Vrăjitoru.

Dacă vrei să ai succes,trebuie să înveți să conviețuiești cu eșecul

Standard

Nu există om care să nu se fi poticnit niciodată în viață sau să nu fi fost dezamăgit de o anumită greșeală pe care a făcut-o. Interesant este felul cum a reacționat. Dacă a-a dat bătut și nu a avut curajul, de a lua-o de la capăt, pentru a depăși  situația cu mai mult efort, nu a făcut bine.

Nu trebuie să ne lăsăm niciodată doborâți, că de aceea Dumnezeu ne-a dat minte și putere ca să învățăm din greșeli, chiar mai mult decât din succese. Euforia succesului ne dă  aripi pe moment, dar o greșeală o ținem minte uneori chiar toată viața.. De aici vorba românească: Cine s-a fript odată cu ciorba, suflă și-n iaurt. Experiența vieții ne învață cum să conviețuim cu eșecul. Exemplele sunt destule. E suficient să ne referim doar la diferitele examene, concursuri, întreceri sportive, ca să ne dăm seama cum funcționează acestă conviețuire. Nu toate acestea duc la succes fără eforturi, ci se obțin după multe greșeli, după multe înfrângeri, surprize și chiar suferințe fizice cu precădere în cazul întrecerilor sportive.

Un exemplu ilustru ni-l oferă Simona Halep care a câștigat al 18-lea turneu din cariera sa și al doilea la Montreal. Dar până aici, în decursul timpului, a avut zeci de lovituri nereușite,înfrângeri, critici, surprize și chiar suferințe fizice, ca atunci când a trebuit să se acomodeze pe un teren cu iarbă. Dar tot ea spune ,impunându-și voința, „că acesta este un proces normal în care corpul trebuie să se adapteze unei astfel de suprafețe cu iarbă”. În discursul său după victoria de la Montreal, mărturisește: „Am oferit o săptămână minunată și cred că am ajuns la cel mai bun tenis al meu, chiar dacă n-am mai jucat după Wimbledon și m-am simțit moartă după prima zi. N-am cedat, am luptat până la capăt și am câștigat acest turneu frumos în fața unei lumi frumoase.”

Bravo,Simona Halep! Cinste româncei noastre dragi! Citește restul acestei intrări

„Să nu ne plângem niciodată”

Standard

Viața de multe ori este nedreptă și ne pune în situații neplăcute. Ne dăm seama adeseori că muncind într-o echipă. altul primește laudele, deși tu ai lucrat de două ori mai mult decât el, sau că ai o muncă mai grea decât vecinul tău, dar câștigi mult mai puțin decât câștigă acesta și exemplele pot continua.

Totuși nu trebuie să te dai bătut, deși nu ești sigur că vei reuși. Dacă te gândești că problemele tale, necazurile pe care le ai sunt mult mai îngrozitoare decât nenorocul altora, nu trebuie să-ți plângi de milă. Spun aceasta pentru că am găsit într-o carte următorul text ce pare a fi o rugăciune:

„Doamne, iartă-mă când mă plâng! ”  –  ” Astăzi în autobuz, am văzut o fată frumoasă cu părul auriu și am invidiat-o… părea atât de voioasă… aș fi vrut să fiu și eu ca ea. Deodată, când a vrut să coboare, am văzut-o șchiopătând pe culoar. Avea un singur picior și folosea o cârjă. Dar când a trecut mi-a adresat un zâmbet. Oh, Dumnezeule,, iartă-mă când mă plâng! Eu am două picioare. Lumea este a mea! M-am oprit să cumpăr niște dulciuri. Băiatul care le vindea avea un șarm deosebit. Am vorbit cu el. Părea atât de bucuros. Când am plecat mi-a zis „Mulțumesc”! Ați fost atât de amabil. Este plăcut să vorbesc cu o persoană ca dumneavoastră.Vedeți, a zis el, eu sunt orb.Oh, Dumnezeule, iartă-mă când mă plâng! Eu am doi ochi.Lumea este a mea! Mai târziu mergând pe stradă am văzut un copil cu ochi albaștri. Stătea și se uita la ceilalți cum se joacă. Nu știa ce să facă. M-an apropiat o clipă și i-am zis: De ce nu te duci să te joci cu ceilalți?Privea înainte fără să-mi răspundă și atunci am știut că nu auzea.Oh. Dumnezeule, iartă-mă când mă plâng! Eu am două urechi. Lumea este a mea!

Picioarele mele mă duc acolo unde vreau să merg, ochii mei văd strălucirea soarelui, urechile mele aud ceea ce vreau să știu…Oh. Dumnezeule,iartă-mă când mă plâng! Sunt cu adevărat binecuvântat”

„Unde se ascunde fericirea?”

Standard

La această întrebare ne răspunde scriitorul Konstantin V. Zorin într-una din fabulele sale:  „O pisică bătrână se încălzea la soare. Un pisoi vioi s-a rostogolit pe lângă ea, a sărit cu agerime și a început să fugă în cerc.

–  Ce faci acolo,măi? l-a întrebat leneș pisica.

– Încerc să-mi prind coada, a răspuns gâfâind pisoiul.

– De ce?

– Mi s-a spus că fericirea mea este coada și e a treia zi de când fug după ea, dar tot timpul îmi scapă.

Bătrâna pisică a zâmbit amintindu-și de tinerețe.

-Și mie mi s-a spus că în coada mea stă fericirea mea. Multe zile la rând am încercat s-o prind, n-am mâncat, n-am băut, doar fugeam tot timpul, cădeam frântă de oboseală, mă sculam și iarăși mă străduiam s-o prind. Într-o bună zi am disperat și am plecat unde vedeam cu ochii,- dar știi ce am observat la un moment dat? Oriunde mă duceam, coada mergea cu mine”.

Din această parabolă învățăm să nu fugim după fericire. Să găsim calea dreptă și fericirea va merge împreună cu noi. Pentru aceasta avem nevoie de liniștea conștiinței și de echilibrul între dorințe și posibilități.

 

Privesc la luna Mai pe geam

Standard

Privesc la luna Mai pe geam.                                                              

O pasăre cântă pe-un ram,

Grădina e plină de flori

În zeci și zeci de culori,

Din seară până dimineață,

Mireasma lor te răsfață.

Un tânăr trece pe stradă

Alături de o fată dragă,

Îi prinde în păr flori de cireș

Iubește, îmi zic  și nu dau greș!?

Și soarele se uită la mine,

Cu razele lui pare a-mi spune:

Uitându-te pe geam nu te plictisești?

Ieși afară, să te veselești

Și ca să le vezi pe toate!

Poate că are dreptate.

Cobor și plec la plimbare,

Admir toți pomii în floare,

Aud izvorul din vale,

Turmele merg pe-a lor cale,

Pe câmpu-nverzit stau de planton                                                                  

Maci roșii ca un pluton

Și fluturii zboară zglobii

Din floare-n florare peste câmpii,

E atât de frumoasă luna Mai,

Te simți ca într-un colț de rai!

Nu poți prea mult cu ea să stai,

Anul anotimpurile le rotește,

Ca să le petrecem cum ni le pregătește.

 

 

 

 

 

 

Să nu neglijăm niciodată amănuntele

Standard

În lumea noastră de azi atât de grăbită, deseori suntem tentați să nu insistăm prea mult asupra unui lucru, ci o mai luăm pe scurtături pentru a-l termina cât mai repede. Indiferent de ce facem, neglijarea amănuntelor poate fi dăunătoare și chiar dezastroasă.

De multe ori am trăit asemenea experiențe pe pielea noastră. Ni se întâmplă ca în ziua în care se trece  la  ora programului de vară, să uităm a ne fixa ceasul și să ajungem cu întârziere la locul de muncă unde ne așteptă întrebările și explicațiile. La fel se poate întâmpla unei gospodine să piardă din vedere un amănunt, când își dorește să facă o prăjitură bună. Își pregătește toate ingredientele, le amestecă, frământă aluatul, îl așează în tavă și-l dă la cuptor. Abia așteaptă să treacă timpul de coacere imaginându-și cât de bine va arăta prăjitura. Când o scoate din cuptor, ce să vezi ? În locul unei prăjituri rumene, pufoase, așa cum și- o închipuia, apare un blat copt care nu crescuse, că uitase să adauge drojdia sau praful de copt. A muncit degeaba și se va mai face și de rușine cu prietenii pe care-i invitase anume de a le servi o prăjitură gustoasă.Încă un  exemplu ilustru  pe care îl citez dintr-o carte, ni-l oferă Statuia Libertății care străjuiește portul New York, construită din oțel și cupru, ce se ridică la peste 90 de m. deasupra nivelului mării. Cine are posibilitatea de a se plimba în jurul ei cu un elicopter, va observa „cum fiecare șuviță de păr, fiecare buclă  de pe capul statuii  a fost realizată cu multe eforturi migăloase în atelierul lui Auguste Bartholdi din Paris. săptămâni pe care marele sculptor ar fi putut să la economisească, deoarece din câte știa el, nimeni nu avea să vadă vreodată capul statuii de aproape”. Aceasta, fiindcă statuia a fost dezvelită în 1886, când nu existau avioane. Dacă n-ar fi insistat atunci, asupra operei sale, în zilele noastre, sculptorul în loc să  fi fost apreciat, ar fi fost criticat.

Tot în acea carte, am găsit cuvintele înțelepte ale lui Benjamin Franklin care referindu-se la neglijarea amănuntelor, spunea: „Potcoava a căzut pentru că lipsea un cui, calul s-a pierdut din cauza lipsei unei potcoave, călărețul s-a pierdut din cauza lipsei unui cal, iar bătălia a fost pierdută că lipsea un călăreț”.