Arhivele lunare: octombrie 2018

„Păsărică, mută-ți cuibul și te du!”

Standard

Într-una din zilele lunii trecute, am observat un du-te- vino  al unor guguștiuci ce se așezau pe una din crengile bradului , din fața casei mele, La început n-am dat importanță acestui mers, dar văzând că se repetă, l-am urmărit cu atenție, Aduceau în cioc fire de paie, de iarbă, crenguțe uscate și le așezau pe creangă, la baza ei. Am înțeles că-și pregăteau un cuib.

După un timp, când cuibul a fost realizat,  a încetat acel du-te- vino și în cuib stătea în permanență o guguștiucă, Am urmărit-o când a plecat, am deschis fereastra, că bradul se află chiar în fața camerei mele și foarte aproape, am privit spre cuib și am zărit două oușoare mici, deci începuse clocitul. Mi-am pus întrebarea cum poate sta acea pasăre zi și noapte pe cuib, fără să mănânce, fără să se miște, dar la un  moment dat, a mai apărut o guguștiucă ce avea coada pestriță în locul celeilalte. Nu știam ce se întâmplă și am cercetat pe internet totul despre guguștiuci informându-mă pe deplin.

Guguștiuca este înrudită cu turturica, nu migrează rămânând la noi și iarna. Are penajul cenușiu și seamănă cu porumbelul.făcând parte din aceeași familie. Cuibărește numai în localități , la adăpost de păsările răpitoare. Clocește 2 săptămâni de câteva ori pe an, ea noaptea , iar partenerul său ziua. De aceea le-am văzut eu schimbându-se pe cuib. Beau apă închizând nările cu niște membrane , sugând-o și își hrănesc puii în primele zile cu „lapte de porumbel”, secreție produsă în gușă, iar mai târziu cu semințe prin regurcitare. Am văzut și eu cum își hrăneau puișorii, ceea ce m-a amuzat. Puii sunt gata de zbor în alte două săptămâni. Au mare încredere față de apropierea omului acceptând la nevoie, (ploaie) să li se ia ouăle pentru a fi protejate și chiar puii și apoi să-și continue clocitul. Cineva spunea că le lăsa pe balcon boabe de grâu și când vedeau stăpânul, coborau, mâncau și iar se întorceau în cuib, la clocit. De aceea ele nu se temeau de mine când deschideam fereastra, ba chiar o deschideam ușor și televizorul îl dădeam la încet ca să  nu le sperii, însă ele se uitau la mine și nu le păsa. Părea că ne împrieteniserăm. Chiar le protejam. N-am mai primit pisica în camera mea, care era obișnuită să stea cu mine,la gândul că așezându-se la fereastră, cum îi plăcea să privească afară, observă cuibul și-i pune gând rău. Întâmplarea a făcut să plec din localitate împreună cu familia câteva zile. Gândul îmi era la cuibul păsărelelor, să nu se întâmple ceva rău , că acum nu mai aveau protecția mea.

Când ne-am întors, prima dată, m-am îndreptat spre brad. De sus atârnau rămășițe din cuib. Pe jos nu erau pene. Am rămas uimită cu un gust amar. Ce s-o fi întâmplat? M-am gândit la ceea ce era mai rău: să fi fost vreun vânt puternic  ce l-a spulberat, dar n-a fost; să fi venit chiar pisica mea, care fiind liberă și nesupravegheată să fi mâncat puișorii, dar pe jos nu erau fulgi. Ai mei au spus că puișorii și-au luat zborul. Oare se maturizaseră ei doar în câteva zile de când plecaserăm noi?. M-a cuprins o tristețe profundă gândindu-mă cât au trudit bietele păsărele să-și facă acel cuib, să clocească zi și noapte în frig, în vânt, uneori în ploaie, să-și crească puișorii și la urmă cu ce s-au ales dacă, să zicem, că ei n-au ajuns să zboare!? Și această tragedie se întâmplă des în lumea păsărelelor și ele nu au nicio putere de a o înlătura.

Mi-a venit în minte cântecul Ilenei Sărăroiu „Păsărică, mută-ți cuibul și te du!”. Dacă aș fi fredonat acest vers când își făceau cuibul și ele prin absurd m-ar fi înțeles, nu eram atât de tristă ca acum!!!