Arhive pe categorii: Memoriale

La Mănăstirea Voroneț

Standard

Într-o zi splendidă de sfârșit de august fără caniculă, fără ploaie și vânt, calmă,caldă, senină, un grup de pelerini ne-am hotărât să mergem la Mănăstirea Voroneț în localitatea cu același nume din județul Suceava. Mai fusesem acolo, dar istoria neamului nostru te cheamă mereu, acest locaș sfânt fiind recunoscut ca unul dintre monumentele istorice importante chiar și peste hotarele țării, trecut pe lista UNESCO.

Biserica sfintei mănăstiri, ctitorită de Ștefan cel Mare a fost construită în 1488 doar în trei luni (26 mai- 14 septembrie), în stil moldovenesc. Părintele Daniil duhovnic și sihastru a fost primul stareț al mănăstirii. În 1547, un ucenic al cuviosului Daniil Sihastrul, mitropolitul Grigorie Roșca a mărit biserica adăugându-i un pridvor închis pe latura vestică și a împodobit întregul locaș cu fresce exterioare. În stânga ușii de la intrare se află zugrăvite chipurile celor doi ctitori Sfântul Daniil  Sihastrul și mitropolitul Grigorie Roșca ce își află odihna sub lespedele de piatră din biserica mănăstirii. Culoarea specifică și dominantă a mănăstirii este „albastrul de Voroneț”, pe care îl rostim de fiecare dată când vorbim despre acest locaș. Bineînțeles că până a ajunge aici, ne-am abătut și pe la alte mănăstiri. De fapt pelerinajul l-am început cu sosirea la schitul Poiana lui Ioan care are hramul Înălțarea Sfintei Cruci. Ridicarea acestui schit a fost finalizată în anul 2009, dar începuturile sale sunt legate de istoria Mănăstirii Sihăstria. Aici ne-a primit, chiar de la intrare, un călugăr care tămâia, fiindcă începuse slujba la care am rămas și noi puțin , după care ne-am îndreptat spre Mănăstirea Sihăstria.Pe parcursul drumului, am admirat cât de frumoasă era priveliștea care rezistase la intemperiile vremii din această vară. N-o afectase nici canicula , nici vijeliile așa cum s-a întâmplat prin alte părți ale țării. Prima ctitoria  a Mănăstirii Sihăstria așezată în partea de nord a județului Neamț, a avut loc în anul 1655 de către sihastrul Atanasie cu 7 urmași ai săi. Din cauza vremurilor vitrege biserica s-a ruinat și în anul 1734, episcopul Ghedeon al Romanului a ridicat o nouă biserică de piatră pe locul vechi. Edificiul a fost construit în stil moldovenesc. În 1821, a fost incendiat de turci și în anul 1824, a fost refăcut cu sprijinul mitropolitului Veniamin Costachi. Părintele Ilie Cleopa înmormântat în 1998 aici, a fost cel mai apreciat dintre preoți  la acea vreme și atrăgea vizitatori din toată România la această mănăstire. Ajungând cam pe la prânz, am servit masa la Sihîstria.Ca la toate mănăstirile, mâncarea a fost foarte bună, Mi-a plăcut borșul , dar mai ales mămăliguța cu brânză de oaie , că nu ne mai săturam, cu atâta poftă am mâncat-o!!!. Ne-am îndreptat  spre Mănăstirea Secu din județul Neamț, construită în 1602 de către vornicul Nestor Ureche, tatăl marelui cronicar Grigore Ureche, pe locul unei sihăstrii numit atunci Schitul lui Zosima. Am mers apoi la Mănăstirea  Rarău așezată pe muntele cu același nume, la aproape  25 de km. de poalele acestuia, pe un drum cu serpentine , șerpuind  printre pădurile de brazi care nu erau schilodite de tăierile abuzive ca prin alte părți ale țării. M-am bucurat atât de mult să văd suprafețe întinse cu brazi falnici, verzi ca și când ar fi fost ale mele, cu atât mai mult că le știam proprietățile țării mele.Erau prea frumoase aceste locuri, încât nu am rezistat să nu ne fotografiem, având în spate imaginii Pietrele Doamnei.Dorința ne-a fost îndeplinită, ca de fiecare dată, de doamna Any Lungu, fotograful iscusit din pelerinajele noastre. Această mănăstire a fost ctitorită de Petru Rareș în anul 1538. Aici se află icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului pe sub care am trecut și noi, iar călugărul ne-a ținut o slujbă pentru iertarea păcatelor, atât de benefică și așteptată de către pelerini și la sfârșit ne-a miruit.Ne–am continuat drumul spre schitul lui Daniil Sihastrul atât de modest , dar atât de atractiv, încât ne-am simțit ca într-un colț de rai, printre multă verdeață și flori  felurite, multicolore din preajma sa.

Ne-am încheiat pelerinajul mergând să ne închinăm la icoana făcătoare de minuni  a Maicii Domnului din biserica Sfântul Constantin și Elena de la Gura Humorului.La întoarcerea acasă, după atâta umblare, după atâtea informații primite despre mănăstirile vizitate, oboseala ne-a fost dominată de mulțumirea și liniștea sufletească ce ne stăpânea.

 

Anunțuri

De-a lungul Dunării

Standard

Dunărea este graniță cu mai multe țări, drum de circulație, ofertă bogată a atâtor peisaje frumoase, În vara aceasta, am ajuns la Baziaș, locul unde Dunărea „pupă” România, așa cum spun oamenii de pe acolo, fiindcă în această parte, Dunărea pătrunde în țara noastră, după ce trece prin Serbia, continuându-și drumul mai departe.

Noi la BaziașBaziaș este un sat în comuna Socol din județul Caraș- Severin. Mai sunt 28 de case în acest sat și o biserică ortodoxă sârbă care țin de Belgrad. Având în vedere datele istorice,localitatea Baziaș s-a construit după anul 1225 în jurul acestei mănăstiri. Numele  mănăstirii și al localității este legat de numele primului arhiepiscop al sârbilor, Sfântul Sava. Legenda spune că acesta s-ar fi oprit aici din cauza unei furtuni produsă de vântul Coșava. El s-ar fi adresat vântului cu cuvintele:” Baș ziaș”, de aici numele așezării și al mănăstirii după cum se menționează în „Istoricul așezării Baziaș. Istoricul mănăstirii Baziaș” ce a apărut în Editura Uniunii Sârbilor din România.

De cum intri în Socol, simți atmosfera pescărească. Vezi din loc în loc, de-a lungul Dunării, pescari cu undițele-n apă, alții cu corturi, cei care rămân mai multe zile la pescuit, simți mirosul de pește și îți zboară gândul la preparatele culinare din acești zbenguitori în apele  fluviului.Mergând de-a lungul Dunării, obișnuiți  fiind cu lățimea ei, deodată am ajuns la Baziaș, unde m-a impresionat  imensitatea spațiului larg deschis, cu abundența pe măsură a unei ape argintii strălucitoare sub razele de soare, o adevărată mare cu valurile care în această porțiune nu mai erau paralele cu cursul apei ca până aci, ci se unduiau spre malul de pe care le priveam cu  clipocitul lor molcom, nu  învolburate și zgomotoase ca ale unei mări când se sparg de țărm. Ne-am întors iarăși prin Socol, îndreptându-ne spre Moldova Nouă.Eugen la Dunăre Aci am mers la un restaurant de pe malul Dunării, unde am servit masa cu specialitatea casei privind preparatele din pește. După aceea am mai zăbovit puțin că nu ne puteam despărți atât de ușor de Dunărea argintie.Ne-am plimbat pe drumul amenajat de-a lungul Dunării, ne-am așezat pe o bancă, pentru a compara cele văzute acum cu cele din anii trecuți, când tot la Dunăre am fost, dar pe o altă porțiune a ei.

După acea zi plăcută petrecută la Dunăre, ne-am continuat drumul spre casă fredonând melodia atât de frumoasă a „Valurilor Dunării:” Barca pe valuri plutește ușor,/ Inima-mi bate plină de-amor/ …..Povestea lor e-acum  un dans / E melodia unui vals/ Ce-l duce Dunărea cântând/ Pe unda ei cea de argint”.

 

La drum cu „Semmeringul bănățean”

Standard

14012106_1765611830380861_2114161154_nRevenind pe locurile unde mi-am desfășurat profesiunea și pe care le-am părăsit cu mulți ani în urmă, am avut ocazia să mai călătoresc cu „Semmeringul  bănățean” de la Oravița la Anina. Această călătorie, pentru mine, a fost cu totul deosebită de cele din trecut, deși traseul este același,, locurile aceleași, doar vremurile sunt altele.

Atunci împovărată de îndatoririle pe care le aveam nu-mi stătea gândul la a admira peisajul. mă grăbeam să ajung cât mai repede la locul de muncă preocupată de ceea ce trebuia să fac și tot atât de mult , când mă întorceam, mă grăbeam să ajung acasă, unde mă așteptau ai mei și atâtea treburi de rezolvat. Acum, ca o simplă turistă printre ceilalți turiști, eliberată de toate acestea, am avut răgazul să mă bucur de frumusețea traseului amplificată de atâtea și atâtea amintiri.

Acest traseu este prima cale ferată din România și a doua cale ferată din Europa, fiind construită la câțiva ani după faimoasa cale ferată Semmering din Austria. A luat ființă datorită necesității transportării cărbunelui de calitate superioară descoperit în această zonă, în anul 1790. Doi ani mai târziu, s-a început exploatarea acestui aur negru care trebuia să ajungă  la Dunăre de unde era transportat mai departe. Vechiul drum Anina- Oravița, supranumit și „Drumul cărbunelui” nu mai putea face față și de aceea s-au luat măsuri pentru proiectul acestei căi ferate. Ea a fost terminată în anul 1863 pentru transport de marfă, iar mai târziu a fost destinată și pentru transport de persoane. Are lungimea de 33,8 km., 134 de curbe, 14 tuneluri, 10 viaducte.

M-a impresionat acum ca și în trecut viaductul de la Jitin prin înălțimea la care se găsește, la nivelul vârfurilor unor copaci, prin lungime, fiind sprijinit pe coloane înalte.13933560_1765611890380855_864026090_n Acest viaduct face trecerea de pe o parte a muntelui pe cealaltă parte. Tunelul de la Gârliște este săpat în stâncă la fel ca și cei 2117 m. de treceri înguste din acest traseu și e atât de îngust, încât îți face impresia că vagoanele se șterg de el. Această cale ferată reprezintă o adevărată artă inginerească a construcțiilor de căi ferate montane. Este unicat în țara noastră și în Sud-Estul Europei. Stațiile de oprire: Brădișorul de jos, Dobrei, Lișava, Cidanovița, Gârliște nu mai arată ca altădată cu multă animație , cu muncitori care lucrau la mina din Anina, cu personalul de la calea ferată prezent la datorie. Acum par pustii. E drept că am călătorit într-o  duminică , nu în zi de lucru, dar mă așteptam la ceva mai bun.13988818_1765611780380866_1267479345_n În schimb natura ne-a oferit tot farmecul ei; stânci abrupte pe o parte, văi adânci pe cealaltă, locuințele din sate ca niște jucării, ca și când ne-am fi aflat într-un avion, păduri  cât vezi cu ochii, cu aer curat pe care le admiram de la ferestrele doar puțin deschise, ca nu cumva crengile copacilor care le atingeau să aducă vătămări vreunui călător ce s-ar fi încumetat să scoată capul pe fereastră. Vagoanele sunt amenajate, curate. În vagonul în care eram, am văzut și soba în care în trecut se făcea focul pentru încălzire, că slavă Domnului, aveau din belșug și cărbune și lemn.

Această veche cale ferată, fiind renumită  pentru frumusețea locurilor pe care le străbate, pentru caracteristicile deosebite ale construcției sale, pentru peisajul unic al naturii montane, este punctul de atracție al turiștilor de la noi și din străinătate, mai ales din Austria.M-am bucurat să fac acest drum, fiindcă se spune că iar va fi închis  periodic,  cum s-a mai întâmplat să fie, pentru lucrările de consolidare a liniei ferate, avându-se în vedere vechimea și uzura ei.

 

 

 

 

 

Un nou pelerinaj

Standard

descărcare (5)În luna trecută, am mers în pelerinaj la mănăstiri din județul Suceava. Am avut noroc de o zi frumoasă de mai, după atâtea zile cu ploi care nu se mai terminau.

Prima spre care ne-am îndreptat, a fost Mănăstirea Pârteștii de Jos. Urmând șoseaua străjuită de sate lungi, am ajuns în pădure, pe un drum forestier anevoios, dar frumusețea locului ne-a încântat cu vegetația bogată, cu aer proaspăt și râul după care ne-am orientat, ca să ajungem la mănăstire. Când am sosit acolo, același peisaj rustic. Poarta era închisă, ca să nu iese oile ce pășteau pe pajiștea mănăstirii. Am deschis-o și după ce am intrat, am închis-o.Această mănăstire cu hramul Acoperământul Maicii Domnului este nouă, A fost înființată în anul 2000. S-a ridicat aici un paraclis cu hramul Sfântul Spiridon. Preotul, care ne-a ajuns din urmă, a făcut o slujbă și ne-a miruit.    Ne-am continuat drumul spre Schitul Marginea, urcând și coborând dealuri, așa cum ne indica șoseaua pe care am mers.Construirea acestui schit a început în anul 1944. Între anii 1994- 1996 a fost ridicată și biserica mare cu hramul Nașterea Domnului. Are un interior frumos și curat. După ce am dat acatiste, am servit masa. Am primit ciorbă de pește, cartofi franțuzești foarte gustoși cu castraveciori murați, și colivă. Continuându-ne drumul,  ne-am oprit la Centul de Ceramică, unde erau expuse și alte obiecte de artă populară,ii, covoare etc..

Următorul popas al nostru a fost la Mănăstirea Putna. Aici mai fusesem, dar istoria ei de fiecare dată, retrezește aspecte ale trecutului glorios din epoca lui Ștefan cel Mare. Locul unde este așezată această mănăstire se impune prin zidurile vechi ale cetății. Încă de la intrare, te impresionează turnul boltit pe sub care se intră și pe a cărei fațadă estică se află stema Moldovei.Apoi rămâi și mai impresionat de  vechile ziduri ale cetății din incinta mănăstirii. Pe dealul opus, se află o cruce foarte înaltă, probabil luminată noaptea. Se spune că de acolo, ar fi tras cu săgeata Ștefan cel Mare, ca să găsească locul pentru zidirea mănăstirii. Unde săgeata s-a oprit, acolo a fost zidită mănăstirea. Concepută la început ca necropolă domnească, biserica mănăstirii adăpostește 12 morminte cu lespezi funerare dintre care trei sunt voievodale. Aici sunt îngropate Doamna Maria Voichița, prima soție a voievodului și Doamna Maria de Mangop a doua lui soție. În incinta mănăstirii, sa află bustul marelui poet Mihai Eminescu care spunea: „Să facem din Putna Ierusalim al neamului românesc și din mormântul lui Ștefan cel Mare altar al conștiinței naționale” .   DSCF8317O altă mănăstire întemeiată de Ștefan cel Mare este Sihăstria Putnei cu un interior foarte plăcut, unde se găsesc moaștele mai multor sfinți și icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, lângă care preotul ne-a făcut slujbă și ne-a miruit Fiind o priveliște frumoasă, doamna Anilu ne-a fotografiat cu grupul , ca să ne amintim de acest  pelerinaj.

Îndreptându-ne spre Rădăuți, aproape de acest oraș, s-a ivit o mănăstire care nu intra în programul nostru, dar am vizitat-o. Ceea ce ni s-a părut interesant au fost spusele preotului care ni l-a arătat pe Ștefan cel Mare pictat cu barbă ,nu cum arăta el de obicei. De asemenea ne-a explicat că aceasta ar fi prima mănăstire din piatră a lui Ștefan cel Mare și că pictura datează de atunci și nu se va schimba, indiferent de ce restaurare ar fi vorba.Interesant nu?

DSCF8372La 12 km. de fosta Cetate de Scaun Suceava, se află Mănăstirea Dragomirna construită în primele trei decenii ale secolului al XVII-lea. Ctitorii au fost cărturarul, artistul și Mitropolitul Anastasie Crimca împreună cu logofătul Lupu Stroici și fratele acestuia Simion Stroici. Clădirea mănăstirii se impune prin turla bisericii foarte zveltă și înaltă, care până la cruce atinge 42 m.

La 3km. de Mănăstirea Dragomirna,este situat Schitul Sfinților Apostol Petru și Pavel. Clădirea bisericii, o adevărată operă de artă, este construită din lemn masiv, „din bârne de lemn masiv îmbinate între ele care parcă se înalță pentru a se îmbrățișa cu cerul în numele credinței. Este unicat; e făcută numai din bârne , îmbinate în stil dacic, pentru că noi trebuie să revenim la tradiția noastră – așa cum ne-a lăsat-o moșii noștri – lemn și piatră care dăinuiește veșnic” , după cum spune părintele Pangratie. În interior, n-am intrat, că era închis la ora la care am ajuns noi, dar ni s-a spus că toate candelabrele sunt ca niște dantelării croșetate din coarne de cerb.DSCF8342In druml nostru, am trecut și pe la chilia lui Daniel Sihastru. A trebuit să urcăm colina, pe trepte sau pe lângă ele, ca să ajungem sus, unde se află chilia. Fiind închisă, am privit pe o fereastră mică înăuntru și ne-a impresionat modestia ei și de asemenea viața sihastrului  care a locuit acolo.

Am încheiat pelerinajul cu vizitarea Bisericii cu hramul Sfintei Cruci, din Pătrăuți, cea mai veche biserică , ctitorită de Ștefan cel Mare în 1487. Se crede că Ștefan cel Mare a întemeiat aici singura mănăstire de maici pentru îngrijirea răniților din luptele purtate în preajma Cetății de Scaun a Sucevei.

Acest pelerinaj ca și altele, îndepărtându-ne pentru un moment de preocupările cotidiene și apropiindu-ne mai mult de credință, ne-a înălțat sufletește. Am simțit o deosebită mulțumire interioară că am putut cunoaște  mănăstirile prezentate mai sus.

 

 

 

 

O aniversare deosebită

Standard

Sunt atâtea momente frumoase despre care îmi place să vorbesc, numai că în iureșul vieții, trecem pe lângă ele și nu le observăm, nici nu ni le mai amintim și când ne aducem aminte că ele au existat, fără să reacționăm într-un fel, este prea târziu și regretăm, regretăm și viața pierde atât de mult din farmecul ei! Noi suntem de vină că le trecem cu vederea.

Membrii familiei sărbătoritei

Membrii familiei sărbătoritei

În pofida acestei situații, vreau să  vorbesc despre o aniversare deosebită. Spun deosebită, fiindcă a întrunit rude, prieteni, cunoscuți din România, Germania, Belgia, iar mie mi-a dat curajul de a-mi înfrânge frica și a călători cu avionul pentru prima dată, ca să ajung la asemenea eveniment. Cei care călătoresc des cu acest mijloc de transport, sau unii zilnic, se pot amuza citind acestea, dar asta  e.

Am avut norocul să zburăm într-o zi frumoasă a acestei luni. Parcă pentru mine s-a întâmplat să fie așa, ca să prind curaj, fiindcă am fost încântată de frumusețea peisajului oferit de norii care scânteiau în razele soarelui dând impresia că te afli peste un câmp întins de zăpadă strălucitoare. În avion mă simțeam în luna mai, privind afară, mă închipuiam în luna decembrie. Într-o oră și 55 de minute, am ajuns de la Cluj la Nurnberg și ne-am continuat apoi drumul cu autoturismul până la Neustdat,acasă la fiică-mea, care și-a aniversat ziua de naștere, a doua zi de la venirea noastră.

La ora 14,30, când a început petrecerea la restaurant, am fost primiți cu șampanie și alte băuturi, cu prăjituri, cu tortul sărbătoritei cu imaginea ei pe el realizată din zaharicale, cu cafea, nu ca la noi cu aperitive.
13318403_1038272166247695_563343380_nMasa de seară a fost cu pui pane cu cartofi franțuzești, tocăniță de pui cu sos și macaroane, picior de porc cu găluște nemțești(Klos) foarte gustoase și gratin de macaroane cu legume pentru vegetarieni, gulașul fiind lăsat pentru orele târzii.13292793_1038273856247526_727939458_nPe lângă aceste bunătăți gastronomice  ne-am bucurat de muzică, dans, glume, surprize cu jocuri de foc. Mie mi-a revenit rolul de a spune o poveste de viață în care am punctat principalele momente de viață ale sărbătoritei, de la naștere până în prezent.Aspecte din viața ei din Germania au fost afișate pe un ecran improvizat cu ajutorul leptopului de către o doctoriță, prietena ei de acolo. Ca toată lumea să înțeleagă, translatoarea a fost fiică-mea, care traducea concomitent din română în germană ceea ce spuneam eu și din germană în română concomitent cu doctorița care explica imaginile de pe ecran. Toți invitații au fost prezenți. M-a impresionat atașamentul oamenilor de la această adunare pestriță.Indiferent de naționalitate, religie, ocupație, limbă maternă, vârstă,formam laolaltă un tot cosmopolit vesel și plin de voie bună.Nu ne văzusem niciodată unii dintre noi cu alții, dar ne-am simțit atât de bine împreună încât eram foarte comunicativi. Ne înțelegeam prin gesturi, prin unele cuvinte pe care le mai știam fiecare din limbajul interlocutorului,prin ajutorul unei persoane la care apelam, încât nimeni nu s-a simțit izolat sau să nu fie în cunoștință de cauză.Ce mai? A fost O.K.!

M-am întrebat atunci și mă întreb și acum dacă oamenii de pe Terra s-ar înțelege cum ne-am înțeles noi la această aniversare, dacă popoarele ar colabora între ele pentru ca toți să avem o viață frumoasă,fără amenințări, fără mafii, fără războaie, dacă am trăi în pace și armonie de la Nord la Sud, de la Vest la Est, cât ne-am bucura că existăm, dacă toate acestea nu ar fi doar o utopie, ci o realitate! Ar fi minunat!

 

Un fapt divers

Standard

images (39)Luna trecută, călătorind spre casă, ne-am oprit în Timișoara, oraș drag mie, pentru scurt timp. Aflându-ne în centrul orașului, în spațiul dintre Catedrală și Operă, ne  uitam prin vitrine să vedem ce mai este nou.Deodată apare un băiat bizar oprește pe una din fetele mele, punându-i în față un telefon mobil, pe care era scris numele ei.

Fiică-mea surprinsă se uită atent, se încruntă și-l respinge continuându-și drumul alături de noi, mirându-se cine să fie acest băiat care îi știe numele.!?. Tot intrând când într-un magazin, când în altul, la un moment dat, iarăși apare acest băiat care folosind același procedeu,  ne pune telefonul în față, de data aceasta cu numele lui. Ne uităm atent la el și deodată izbucnim bucuroase recunoscând în acest băiat bizar pe prietenul fetelor mele din copilărie și pe elevul neastâmpărat, plin de viață de altădată. Ne-am bucurat de această întâlnire și am năvălit cu o serie de întrebări. Nu a rostit niciun cuvânt, dar cu o mare dexteritate ne scria răspunsurile pe telefon, Așa am aflat că nu mai locuiește în orașul nostru, că s-a mutat în Timișoara și stă la unul din cei doi fii ai lui, că nu poate vorbi  pentru că l-a vizitat cancerul, că a avut niște intervenții chirurgicale, care i-au afectat coardele vocale și că se află în tratament.Pe cât eram de impresionate de drama vieții lui, pe  atât de senin și liniștit ne povestea totul. L-am admirat pentru atitudinea față de situația în care se găsește acceptând-o  cu seninătate ca și când totul era firesc, normal, neluând în calcul boala. Bravo lui!

Ne-am despărțit cu bucuria acestei revederi după foarte mulți ani, cu bucuria, că sunt oameni care nu se dau bătuți, care luptă pentru viață, care au încredere în viață, toate acestea fiind tonifiantul vieții lor.-  o lecție pe care trebuie s-o învățăm toți!

În pelerinaj

Standard

În această lună caniculară, am îndrăznit să mergem în pelerinaj și din fericire. am nimerit o zi mai răcoroasă. De data aceasta, am fost pe la schituri și mănăstiri din județul Neamț. Ne-a încântat această regiune cu multe păduri, cu verdeață, cu aer curat.

Primul dintre aceste locuri a fost schitul Urecheni, un schit nou, cu 7 călugări, înființat în anul 2000. Biserica schitului este construită din piatră. Schitul aparține de mănăstirea Petru – Vodă. Acest locaș este în curs de dezvoltare duhovnicească  și gospodărească, așa cum singurul călugăr pe care l-am găsit acolo atunci, ne-a întâmpinat cu o modestie și cu sincere cuvinte care m-au impresionat: „Pe noi nu ne prea caută lumea”, din care am înțeles că eram singurul grup ajuns acolo. Cu toate acestea, ne-a sfătuit să mergem la Țibucani care este mai bine organizat.tibucani 4 Într-adevăr la Țibucani, nu departe de Urecheni, am văzut o bună organizare, având o considerabilă vechime, fiind înființat în 1774, al cărui ctitor a fost spătarul Iordache Cantacuzino Deleanu. De-a lungul timpului, s-au făcut lucrări de amenajare. În anul 1935 s-a ridicat biserica mare cu hramul „Intrarea în biserică a Maicii Domnului”.  Aici l-am întâlnit pe părintele stareț Hrisostom Filipescu, licențiat în teologie și psihologie, autor al mai multor cărți , dintre care am cumpărat și eu două: „Puține lacrimi, multă bucurie” și „Ascultă, privește, atinge”. Am avut bucuria să primim autografe, dar să ne și binecuvânteze printr-o mică slujbă religioasă care ne-a înălțat sufletește, ca și cuvintele și sfaturile pe care ni le-a dat la plecare. S-a referit atât la felul cum trebuie să ne educăm copiii, cât și la modul cum trebuie să ne organizăm viața. Mi-au rămas în minte cuvintele sale, pe care nu le pot reda întocmai, dar totuși:tibucani 5 „Adunăm, strângem, tot mai mult, tot mai mult, fără să ne gândim la moarte și la sufletul nostru și după moarte, cu ce ne ducem? Nici cu carele cu bogății strânse în timpul vieții, nici cu bogățiile sufletului de care nu ne-am îngrijit, ci doar cu rudele, prietenii și câțiva cunoscuți care ne conduc pe ultimul drum și care spun: unii; Ce  om bun era, păcat că s-a dus, Dumnezeu să-l odihnească; alții: A fost un om rău, bine că s-a dus, Dumnezeu să-l ierte!”. Pe scurt, rezumatul vieții noastre: păcat că s-a dus, bine că s-a dus.Înainte de plecare, doamna Anilu, căreia îi place ca de fiecare dată să imortalizeze imaginile importante de pe unde trecem, ne-a fotografiat în grup, pe lângă celelalte imagini din timpul pelerinajului.

Am meditat mult la  cuvintele părintelui Filipescu, până am ajuns la mănăstirea Tazlău, așezată la poalele Măgurii Tazlăului. Această mănăstire este o ctitorie din 1497 a lui Ștefan cel Mare pe locul unei foste biserici din lemn construită de Alexandru cel Bun. Biserica ‘Nașterea Maicii Domnului’  a mănăstirii Tazlău este printre cele mai importante monumente ale județului Neamț. Acest așezământ istoric cu o construcție masivă din piatră a fost jefuit și distrus de mai multe ori și apoi refăcut, dar nu la același nivel artistic. Biserica se află într-o incintă înconjurată de ziduri din piatră prevăzute cu metereze și contraforturi la exterior.tazlau 1 Când intri în această incintă, te simți ca între zidurile unei cetăți, copleșit de întreaga istorie a locului.În timp, domnitori ca Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanu, Grigore Ghica, Barbu Știrbei, Alexandru Ion Cuza au contribuit la lucrările de restaurare ale mănăstirii, dar unele inovații au îndepărtat ctitoria lui Ștefan cel Mare de forma ei originală. Am ajuns și la mănăstirea Nechit care poartă numele lui Nichita Sihastrul ca și râul, valea, muntele din acest plai minunat, în care pe vremuri, acest om se ruga lui Dumnezei. În secolul al IV-lea, Valea Nechitului era destul de populată. În jurul lui Nichita Sihastrul s-au adunat și alți rugători în singurătate care au ridicat o biserică din lemn, schitul Nechit. Mult mai târziu, în jurul acestuia, s-a construit o biserică din zid. La Nechit am servit masa.nechit 3 Ni s-a dat un borș de fasole foarte bun, cu un pilaf de asemena bun și cu o porție de colivă gustoasă, plus o apă rece și proaspătă de munte ce ne-a picat numai bine în această perioadă caniculară.A urmat mănăstirea  „Sfântul Vasile cel Mare”, înființată în 1996, care m-a impresionat prin curățenia, ordinea și pictura nouă, toate acestea dând amploare interiorului bisericii și un aer de prospețime. Intrând în județul Sceava, ne-am încheiat pelerinajul cu biserica din Boroaia, unde se află moaștele părintelui Ilarion Argatu. Privindu-le, în acel moment de reculegere, mi-au revenit în minte  cele spuse de părintele Filipescu  la Țibucani, despre viața omului și despre moarte.

Acest pelerinaj, pe tot parcursul lui, mi-a sugerat întrebări provocându-mă să cuget pentru a le da un răspuns. Încă n-am reușit, dar mă consolez cu gândul: „Nu cerceta aceste legi, că ești nebun când le-nțelegi”!?