Arhivele lunare: Octombrie 2014

Pe urma pașilor pierduți

Standard

Am avut o bucurie nespus de mare, de a merge în vara aceasta spre locurile  pe care nu le mai văzusem de atât amar de vreme. Așa  am ajuns la Turnu-  Severin fiind invitată împreună cu ai mei la nunta  nepoatei noastre..În pofida timpului ploios, am prins niște zile de iulie calde și însorite. Severinul mi s-a  părut același oraș din timpul anilor de școală secundară și totuși, altul. curat, cu străzi paralele și perpendiculare, cu multă verdeață și flori, deși parcul rozelor parcă își pierduse trandafirii și odată cu ei farmecul de odinioară.

Am mers să vedem piciorul podului lui Traian de pe malul Dunării. Acum nu mai este chiar atât de înalt ca altădată.images (1) L-o fi deteriorat anii care au trecut peste el ca și peste noi? L-oi fi văzut eu cu alți ochi? Nu știu. Am mers apoi la amfiteatrul medieval, unde lucrările sunt în curs Ni s-a spus că a fost descoperit dintr-o întâmplare. Aici era un câmp și  făcându-se săpături pentru construcția unei clădiri, s-a dat peste vestigiile vechi. S-a oprit construcția și acum se fac săpături descoperindu-se bucată cu bucată acest amfiteatru de pe vremea romanilor.. În apropierea lui, tot pe malul Dunării, se aflau băile romane, construcție numai din cărămidă și piatră . Din ceea ce a mai rămas se deduce locul cabinelor de baie, locul unde se încălzea apa, coloane caracteristice arhitecturii din acea vreme. M-a surprins faptul că în asemenea loc cu atâtea obiective istorice, lipsește organizarea. Nu există afișe să orienteze oamenii spre ele, nici prezența unui ghid.IMG_1919 Pe noi ne-a informat cu câteva date un om care lucra pe acolo. E drept că este un șantier în lucru care se ocupă de aceste importante descoperiri, dar nu-i scuză pe severineni că n-au  organizat un loc de primire la intrare, să fi avut bilete de vânzare, să câștige bani ce s-ar fi putut adăuga la fondurile necesare pentru aceste descoperiri, fiindcă oamenii vin aici din toate colțurile țării. Chiar când eram noi acolo, au sosit niște turiști de pe la Satul Mare. Am mers apoi la Turnul de Apă, cea mai înaltă clădire  a orașului Am urcat sus cu liftul și panorama orașului văzută din toate părțile ne-a desfătat privirile.Am văzut Strada Roșie care mi-a plăcut foarte mult. Mă miram de ce localnicii o numesc așa.! Pentru că este pavată cu plăci, toate de culoare roșie.

Coborând din Turn, ca să ne răcorim , ne-am dus să bem bragă, băutură specifică Severinului, ca și plăcintele cu brânză sau cu carne, nicăieri mai gustoase ca aici. Am fost informați că cea mai bună bragă o găsim la nepotul turcului care odinioară trăia pe insula Ada-Kaleh. La el ne-am dus și ne-a povestit multe despre viața de pe insula Ada-Kaleh.IMG_1900 Cu ani în urmă , când treceam cu trenul pe lângă Dunăre, o vedeam Acum nu mai există, fiind acoperită de apă Am văzut că s-au început  lucrările de refacerea ei, însă după cum ne-a povestit nepotul turcului, cu care ne-am și fotografiat, în acel loc sunt foarte mulți șerpi. Nu se știe dacă-i va putea stârpi și dacă insula va putea fi cândva locuită?!

Fiindcă eram aproape de locul în care m-am născut și am copilărit, până când studiile și iureșul vieții m-au îndepărtat, ne-am abătut din drum, ca să mergem acolo. Nu vă pot spune cât de bucuroasă am fost în drum spre sătucul meu și cât de dezamăgită când am ajuns acolo!!! Mă întrebam unde sunt casele vecinilor mei și alte case din apropiere? Am dat peste una arsă, nu se știe din ce cauză. Am continuat să mă întreb: Unde sunt vecinii mei, oamenii de pe ulița mea? Nimeni nu mai era. Drumurile erau impracticabile, fiind acoperite pe lateral sau în întregime de ierburi și buruieni. Grădinile erau și ele sub domnia acestor ierburi. Totul era de nerecunoscut. La casa mea, n-a avut cine să-mi iese în cale ca altădată, Toți dispăruseră definitiv sau plecați în altă parte. Nici în curte nu am putut intra, să mă așez pe pragul casei învechite, peste care vremea și-a pus  puternica ei amprentă, ca să-mi adun gândurile, să mă reculeg.IMG_1963. Poarta era încuiată. M-am mulțumit să privesc peste gard stăpânindu-mi inima care plângea după copilăria mea,  după sătucul meu îngropat de timp, după tot ce-a fost și nu mai era! Măcar să fie singurul sătuc din țara aceasta care să arate așa. Altfel, e jalea acestui neam. Spun acestea fiindcă pe unde am trecut, am văzut chiar în marile orașe blocuri părăsite, fabrici și uzine lăsate în paragină, deteriorate de vreme și jefuite dr oameni. Au apărut și pe internet informații despre Valea cu Tei , în care au fost colonizați cândva germani care cu timpul au plecat rând pe rând în Germania, până când a rămas un singur locuitor, o femeie al cărei nepot a hotărât să se întoarcă și să facă din acest sat un loc turistic, fiindcă zona în care este așezat între Reșița ți Caransebeș este extraordinar de frumoasă. M-aș bucura să reușească să ducă la îndeplinire  inițiativa lui.

Citind aceste informații, m-am gândit  la sătucul meu și m-am bucurat că există, chiar dacă l-am găsit așa cum l-am găsit, fiindcă viața lui pulsează în inimile celor puțini care sunt cu el, ca și în amintirile celor mulți care l-au părăsit.

 

Anunțuri