Arhivele lunare: Decembrie 2017

La prima zăpadă

Standard

Nu știu alții cum gândesc și cum simt, dar eu, la prima zăpadă, sunt dominată de o intensă bucurie, aidoma spuselor lui Ion Creangă care povestea: „Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul nașterii mele, la Humulești….    la cuptorul pe care ne ascundeam când ne jucam noi băieții de-a mijoarca și la alte jocuri și jucării parcă-mi saltă și acum inima de bucurie! Și Doamne, frumos mai era pe atunci………!”

În primele zile ale căderii zăpezii, uit de toate neajunsurile ei, cum ar fi: întețirea frigului, apariția vânturilor puternice care duc la întreruperea curentului electric lăsându-ne fără lumină și căldură în locuințe, a viscolelor care provoacă înzăpezirea drumurilor și a caselor cum s-a întâmplat de multe ori, când se intervenea pentru a fi dezăpezite, a poleiului care duce la accidente de mașini , căzături ce ne pot trimite în spital pentru tratament ,uneori soldându-se chiar cu moartea și câte altele….

Dar cum să nu uiți de toate acestea și să nu-ți trăiești clipa, când privești primii fulgi „care zbor în aer  ca un roi de fluturi albi” și dacă mai sunt prezente și razele soarelui să le dea străluciri colorate, spectacolul e de vis, care pe mine mă întoarce cu mult timp în urmă, la anii copilăriei, când noi copiii ne întreceam să prindem fulgi de nea în palmă urmărindu-i cum se topeau încet, încet; iar pe stratul de un alb imaculat al unei zăpezi strălucitoare, moale și pufoasă , ne trânteam pe spate cu brațele întinse, făcându-ne așa zisele fotografii, mulaje ale corpului nostru, după care le admiram. Uneori cu pretextul de a spune un secret, ne ademeneam sub crengile pomilor încărcate de zăpadă, asemuindu-se  cu pomii în floare, primăvara și când se adunau mai mulți, scuturam crengile umplându-ne de încărcătura lor albă, curată, dar rece. Cei luați prin surprindere ne loveau cu bulgări și când bulgăreala se întețea, nu ne lăsam bătuți până nu capitulam obosiți , cu obrajii îmbujorați și cu mâinile înghețate peste care suflam râzând să le încălzim.  Era atâta voioșie  în aceste jocuri nevinovate! Ce să mai spun, când mergeam  să ne dăm cu sania pe derdeluș?! Ne întreceam care prinde cea mai mare viteză cu strigăte de fericire de se auzeau hăt departe, parcă am fi prins pe Dumnezeu de picior. Și parcă atunci , copiii erau mai naivi , mai  nevinovați decât cei de acum.

Toate acestea dădeau farmecul anilor de atunci și frumosul acelor ani îmbinat cu frumosul peisajului din zilele acestea îmi produc o intensă bucurie despre care aminteam. Mi-ar plăcea să aflu dacă și cititorii mei trec printr-o asemenea stare sufletească la prima zăpadă, sau numai pe mine mă prinde nebunia acestei nostalgii ?!

Anunțuri