Arhivele lunare: August 2011

În lumea largă

Standard

ÎN LUMEA LARGĂ

În universul infinit suntem atât de mici si de neinsemnaţi,ca si în lumea din care facem parte si pe care nu o cunoaştem decât în mică,foarte mică măsură.Ne ştim familia,satul,eventual oraşul,ţara în care ne-am născut,dar nici pe acestea în întregime şi atunci simţim nevoia de a cunoaşte cât mai multe locuri cu oamenii si obiceiurile lor ,cu modul lor de viaţă,fie de pe lângă noi ,fie de prin ţări mai îndepărtate.Aceasta este o dorinţă pe care o putem realiza,sau poate rămâne doar un simplu vis,dacă n-avem forţa necesară,posibilităţi materiale si alte condiţii propice.Chiar şi un strop de noroc.
Eu m-am bucurat de acest strop de noroc,fiindcă am locuit la graniţă cu o tară vecina în care m-am putut duce,am o fiică în Germania pe care o vizitez,cunostinţe în Grecia care m-au stimulat a merge acolo.Profitând de aceste oportunităţi, am mers prima oară în Serbia,pentru ca fiind la graniţă cu această ţară ,mi-a fost mai la îndemână.
Ce să spun?;decât că prima impresie m-a copleşit.Intrasem într-o alt fel de lume,cu oameni care vorbeau altă limbă,care locuiau în case deosebite oarecum de ale noastre,care se bucurau de magazine aprovizionate în care cumpărătorul se simţea bine Nu mă mai săturam să privesc la câte articole erau expuse ,la atâtea si atâtea bunătăţi prin galantare,ceea ce la noi nu găseam ,că m-am dus acolo înainte de 1989.Cu puţinii dinari pe care îi câştigam cu greu, vânzând articole de ale noastre căutate de ei,mi-am putut totuşi cumpăra cele necesare pentru casă,covoare,perdele ,articole de îmbrăcăminte,etc.Pe atunci era o nebunie cu florile de plastic.Am cumpărat şi eu ,dar după o vreme ,când mi-am dat seama că am făcut o prostie,le-am aruncat.Îmi vine în minte o scenă hazlie.Într-una din zile, când ne întorceam de la Biserica Albă spre casă ,după ce trecusem de vama sârbească,apropiindu-ne de vama noastră,vreo câteva doamne au năvălit pe soţul meu rugându-l să le treacă florile de plastic pe care le cumpăraseră,că ele aveau prea multă marfă şi se temeau să nu fie oprite la vama.Soţul meu ca să nu le refuze ,le-a luat,dar când a ajuns la vamă,vameşul care îl cunoştea şi se întâmplase să fie de serviciu ,l-a întâmpinat zâmbind:
– Domnuי profesor, aveţi vreo nuntă,vreo înmormântare?
– Cam aşa ceva,i-a răspuns soţul meu şi toţi au izbucnit în râs.
Într-o altă întâmplare hazlie din Serbia,eroina principală am fost eu.După ce făcusem piaţa, ne întorceam spre casă discutând multumiţi.Ca bucuria să nu ne fie deplină,când să intrăm în Straja, ne opreşte un poliţist.Graţiela, fiică-mea, care conducea maşina nu făcuse nicio greşeală.Poliţistul ne cere actele la control şi vrea să ne aplice o amendă că nu ne mergea stopul din stânga spate,Eu cobor si caut să-i explic că a funcţionat, .dar că probabil s-a defectat în timpul mersului şi-l vom repara când ajungem acasă.Nu l-am convins şi ca să nu dau dinarii pe amendă, i-am făcut semn cu mâna să aştepte puţin.Am deschis portbagajul,.am luat trusa cu şurubelniţele,.am început să desfac capacul stopului cu pricina,după cum văzusem că fac şoferii. Poliţistul se uita surprins, ca apoi să se aplece si el să mă ajute să înşurubăm un nou beculeţ şi să punem capacul la loc.
După repararea defecţiunii,el mi-a dat actele zâmbind,eu i-am mulţumit pentru ajutor, ne-am salutat şi am plecat.
– Mare figură ai fost,m-a întâmpinat soţul meu, când am urcat în maşină.
– Păi m-am chinuit atât de mult să câştig şi eu nişte dinari şi să-i dau lui ?
– A fost totutuşi cumsecade că te-a ajutat.
– Dacă tu nu te-ai coborât,ce-o fi zis in sinea lui?”Cum s-o las pe ea că e femeie să repare singură,hai s-o ajut.
Am avut ce discuta până la Oraviţa pe tema aceasta.
Altădată,plecând la sârbi ,am luat un pacheţel cu tămâie ,că mă rugase o cunoştinţă din Straja să-i duc şi l-am pus în bordul maşinii.La vama noastră ,am trecut fără probleme,dar când am ajuns la vama sârbilor,vameşul ne-a controlat mai insistent şi a dat şi peste pacheţelul cu tămâie ,care de fapt nici nu era ascuns.Surprins a întrebat:
– Ce-aveţi aici?.
– Tămâie ,i-am răspuns eu liniştită si intrigantă văzându-l nedumarit.
A desfăcut pacheţelul,a pipăit tămâia ,a mirosit-o,în timp ce noi eram gata, gata să izbucnim în râs,văzându-l in dilemă.Noroc că s-a hotărât în cele din urmă,să pună pacheţelul la loc şi să ne dea liber.Am avut ce discuta si motiv de a râde şi de a face bancuri pe această temă până am ajuns la Straja ,unde am lăsat tămâia la cunoştinţa noastră si chiar când ne-am continuat drumul spre Vârşeţ.Acum după mai bine de 20 de ani,imi aduc aminte, cu multă plăcere, aş putea spune, de toate aceste momente,dar în vremea aceea,mă îngrozea drumul la sârbi, aşteptatul în vamă,emotiile,controalele,încât îmi doream să ajung să merg doar cu actele si banii,fără marfă,fără probleme.Şi-am ajuns.În vara anului 2010,înainte de a pleca de la Oraviţa spre Fălticeni,am făcut o excapadă la sârbi împreună cu Graţiela ,Janeta şi Eugen,fiicele si ginerele meu.
Am trăit o mare bucurie ,trecând prin cele două vămi,făra marfă ,fără emoţii, aşa cum visasem cu mulţi ani în urmă.De asemenea m-a cuprins o caldă nostalgie la revederea locurilor după mai bine de 20 de ani.Trăirile sufleteşti au fost deosebite.N-am mai fost atât de impresionată nici de magazinele lor,ca pe vremuri,nici de dulciurile lor,părându-mi-se totul firesc.Ceea ce mi-a plăcut foarte mult însă, a fost drumul până la o locaţie de pe malul Dunării, unde am mâncat o delicioasă ciorbă de peşte şi am simţit adierea răcoritoare a fluviului.Întorcându-ne spre casă, nu am rezistat să nu ne abatem la o staţiune din Biserica Albă unde am stat puţin la plajă şi ne-am interesat de costul unei camere pentru o noapte,pentru că ai mei se gândea să petreacă un concediu aci.De fapt staţiunea era atractivă şi fiinnd la mică distanţă de Oraviţa ,mulţi orăviţeni îşi petreceau sfârşitul de săptămână aici.
A doua ieşire a mea în lumea largă,a fost in Germania, la fiică-mea,imediat după revoluţie, când ni s-a dat voie să mergem.Am fost împreună cu Vasile ,soţul meu,cu Graţiela si cu Eugen.Am mers cu trenul până la Arad,apoi spre Budapesta, Praga,Nürenberg,.În timpul călătoriei am întâmpinat multe peripeţii şi mi-am dat seama că în afara ţării ,românii sunt mult mai solidari .Când am ajuns la destinaţie ,am fost întâmpinaţi de ai noştri.Am fost impresionaţi de lumea occidentală.Am văzut şi lucruri bune, am văzut şi aspecte cu care nu am fost de acord.Acolo oamenii sunt mai rezervaţi ,nu expansivi şi comunicativi ca la noi.Vecinii poate nici nu se cunosc şi dacă se cunosc,doar se salută.Nu dau buzna unii peste alţii, cum obişnuim noi,ci vizitele se anunţă din timp si dacă sunt acceptate ,abia atunci se realizează.
Magazinele erau pline cu tot felul de sortimente.În galantare se găseau fel şi fel de preparate şi semipreparate care ajutau gospodinele la pregatitul mâncării.Se găsea carne de toate felurile:pentru friptură,pentru ciorbe,pentru chiftele,pentru tocană,pentru mici.Ce nu ne-a plăcut a fost gustul legumelor şi fructelor ,care la aspect erau foarte arătoase.Roşiile,de exemplu, erau mari ,bine coapte ,dar la gust erau searbede,nu ca ale noastre.
Am întâlnit trupe de artişti amatori îmbrăcaţi în fel şi chip care dădeau spectacole pe stradă.Trecătorii se opreau,ascultau,dădeau câteva mărci sau nu dădeau deloc.Pe străzi era disciplină şi ziua şi noaptea .Se mergea fără să strigi,s-alergi.Erau multe flori pe balcoane,la ferestre,pe balustradele podurilor,sau pe stâlpii de la marginea străzilor dând un aspect plăcut.
Ce m-a impresionat au fost grădinile de pe marginea drumurilor care erau neîmprejmuite şi cu toate astea nimeni nu întindea mâna să ia ceva,nici chiar copiii.De câte ori trceam pe lângă ele si le vedeam încărcate,frumoase,mă gândeam că dacă ar fi în România,ar fi prădate de trecători şi ar arăta deplorabil.Chiar dacă ar fi îngrădite ,românaşii noştri ar sări gardul şi tot nu ar pleca cu mâna goală.Totuşi aşa ceva mai întâlnisem la Roşia Montană,în Apuseni,când m-am dus să culeg date despre folcloristul Enea Hodoş.Şi aci ,grădinile şi casele erau neîmprejmuite
De asemenea m-a surprins metroul cu care mergeam dela Fürt la Nürenberg ,pare-mi-se,şi care pe unele porţiuni de drum mergea la suprafaţă ,încât vedeam oamenii pe străzi,ca şi când am fi mers cu autoturismul,ca după aceea iarăşi să coborâm in adânc.
S-a nimerit, în tipul când am fost noi acolo, să se organizeze festivalul de toamnă al producătorilor.Am mai amintit eu în una din cărţtile mele cât de impresionată am fost ,că nu mai văzusem aşa ceva,Au trecut grupuri,grupuri,reprezentând diferite îndeletniciri,dansându-se pe muzica respedtivă:meşteşugarii cu coşurile împletite din nuiele,viticultorii cu hârdaiele cu struguri şi cu presa de stors mustul,efectuând în mers pe platforme aceste îndeletniciri,morarii cu sacii de făină,brutarii cu coşurile cu pâine si alte specialităţi(cornuri,chifle.covrigi),florăresele cu coşuri cu tot felul de flori,aruncând câte o floare spectatorilor.Au fost atâtea grupuri şi atâtea costumaţii si atâta frumuseţe! Numai în filme văzusemn aşa ceva,la desfăşurarea Festivalului de la Rio de Janeiro.
În alt an ,când am mers la fiică-mea, am fost mai aproape de lumea satului că ea îşi cnstruise casa în asemenea mediu.Şi aici m-am întâlnit cu aceeaşi ordine.În satul Gutenstetten,nu am văzut animale pe stradă,deşi oamenii de aci au şi ei vite şi grajdiuri. La păscut,merg pe drumuri lăturalnice.
Într-o vizită recentă,aşa cum mi s-a întâmplat şi la sârbi ,n-am mai fost atât de impresionată de Occident.Am avut ocazia să merg însă la Köln ,unde nu mai fusesem şi aici chiar că am avut ce vedea.Am trecut pe lângă marele aeroport din Frankfurt şi către seară ajngeam la Köln.Se aprinseseră luminile, când deodată nepoată-mea care ne ducea cu maşina pe mine şi pe fiică-mea,Janeta, ne atenţioneză, când intrăm pe o stradă,să privim în stânga.Am rămas stupefiată,văzând o clădire colosală ,cu turnuri de o înălţime nemaivăzută,luminată puternic şi noi atât de neînsemnaţi,c-aveam impresia că se prăvale peste noi

Doroteea în fața Domului

Doroteea în fața Domului

Era renumitul Dom din Köln.Această clădire imensă este biserica romano-catolică ai cărei patroni sunt Simon Petru şi Maria,Maica Domnului.Are o înălţime de 157,38 m.fiinnd a treia biserică din lume,ca înălţime.Construcţia a fost clădită în stil gotic.Faţada gigantică de vest flancată de cele două turnuri ocupă o suprafaţă de peste 7100 metri patraţi.Construcţia a început în anul 1248 şi a fost destinată păstrării relicvelor celor trei magi care s-au închinat lui Iisus, ducându-i aur ,smirnă şi tămâie la Betleem.Deşi construcţia a început în forţă,a încetat în 1322.Este reluată pentru perioade foatre scurte de timp.În timpul bombardamentelor de la sfârşitul celui de al doilea război mondial,deşi Köln-ul a fost ras de pe suprafaţa pământului,Domul a fost singurul care a rămas în picioare,în ciuda faptului că avea şi atunci mărimi impresionante.În 1880,după 632 de ani,construcţia Domului este încheiată cel puţin în parte,pentru că şi în prezent se mai lucrează la repararea daunelor pricinuite de cel de al doilea război mondial şi pentru conservarea împotriva intemperiilor naturii..Este permanent un loc de construcţie,de aceea foarte rar poate fi văzut fără schele.

În comparaţie cu alte catedrale catolice,interiorul deşi imens, este călduros, soarele pătrunzând prin vitrlaliile uriaşe din ferestre.Cele mai de seamă lucruri de artă sunt:Sarcofagul aurit al magilor datând din secolul al XIII-lea,cel mai mare relicvar din Occident şi Vechea Cruce aflată lângă sacristie,care este cea mai veche cruce din Alpi.Am avut şansa de a intra şi eu împreună cu Janeta,una din fiicele mele şi cu nepoată-meaTeea în această catedrală.Am aprins lumânări printre mulţimile de lumânări,şi deşi am fost copleşite de imensitatea spaţiului ,ne-am simţit atât de bine ,de liniştite sufleteşt.în acea atmosferă grandioasă dar primitoare.
Am avut ocazia să merg şi pe podul Hohenzollern care a fost construit în 1907-1911.La început ,podul a fost pentru cale ferată şi pentru stradă.Fiind unul ditre cele mai importante poduri din Germania,în timpul celui de al doilea război mondial,a fost atacul raidurilor aeriene,dar totuşi nu a fost avariat.În 1945,când trupele aliate au început să cucerească Köln-ul,armata şi inginerii germani au distrus podul.După război,prin reconstrcţie,a devenit accesibil doar pentru trenuri şi pietoni.Începând cu anul 2008,tinerii îndrăgostiţi au început să agaţe lacăte ale iubirii pe gardul care separă zona de pietoni de calea ferată.Agaţă un lacăt, îl încuie şi aruncă cheia în Rin,ca semn al dragostei eterne pe care şi-o poartă.Am fost surprinsă când plimbându-mă pe pod ,am văzut mulţimea de lacăte de toate felurile şi mărimile.Nemţii care au o fire mai rece, chiar dacă ar vrea să interzică afirmarea sentimentului iubirii pe acest pod, nu cred că vor reuşi, fiindcă tinerii sunt foarte mulţi,din toate părţile, care vor continua acest obicei.
Am vizitat muzeul de ciocolată,unde am ramas uimită de varietatea sortimentelor din ciocolată: bomboane de tot felul ,în pungi în cutii ,ciocolate de diferite marimi,figurine de ciacolată de diferite culori.Ce mai? Nu ştiai la care să te uiţi si ce să admiri ? !
Am cumpărat şi noi câte ceva,ca să ne îndulcim gustul,după ce savurasem nişte cârnati bavarezi extraordinari de delicioşi,pe care îi cumpărasem de la nişte tarabe de pe malul Rinului şi pe care i-am mâncat la umbra unui copac pe o bancă.
Dacă în aceste două ţări,am revenit după mulţi ani,in Grecia ,unde am fost acum 4 ani, nu am reuşit să mai mă duc,cu toate că mi-ar fi plăcut foarte mult.Păstrez şi acum în minte şi-n suflet farmecul acelor locuri despre care am scris in memorialul „7 zile în Grecia”,care se găseşte pe acest blog şi de aceea nu este cazul să insist asupra acestui subiect ,lăsând posibilitatea cititorilor care doresc să afle mai multe despre acest colţ al lumii,să deschidă memorialul şi să-l citească cu plăcere:
Pentru toate aspectele lui frumoase mi-a plăcut acest colţ de lume.Am citit undeva că Horaţiu fiind încântat de frumuseţile naturale ale peisajului sudic din Tarent ar fi afirmat in una din ode:”Acest locşor îmi surâde mai mult decât altul pe pământ”.Expresia mi se potriveşte întocmai,fiindcă acel colţişor al Greciei,în care m-am simţit minunat în scurta-mi şedere,îmi va surâde de câte ori îmi voi aduce aminte de el şi spun cu mâna pe inimă că-mi voi aminti mereu.

Anunțuri