Râsul, medicamentul miraculos care îți va ușura durerea

Standard

Dacă s-ar vinde în farmacii, medicul ne-ar recomanda câteva pastile de râs în fiecare zi, chiar și atunci când te afli într-o situație dificilă și mai ales atunci.. Poți să râzi într-o supărare mare? Poți! Poți să râzi de tine și de viața ta nu plângându-ți de milă, ci ca un remediu ce îți va ușura durerea.

Cred că fiecare am râs de noi într-un moment de cumpănă și ne-am simțit atât de bine situându-ne într-o atmosferă de veselie uitând de cei care mai înainte fuseserăm atât de triști. Îmi amintesc de o astfel de întâmplare.O doamnă venise într-una din sărbătorile anului la biserică să se spovedească și să ceară sfatul preotului ce să facă pentru că soțul o înșela. A stat la rând printre ceilalți credincioși și când a ajuns în fața preotului care era  mai în vârstă și nu auzea prea bine, i-a mărturisit încet, printre altele:

– Părinte, ce să fac? Soțul meu mă-nșeală.

– N-am înțeles, răspunde preotul.

-Soțul meu mă-nșeală, rostește doamna mai tare.

-De boală?, întreabă preotul.

-Soțul meu mă-nșeală, adaugă doamna pe un ton și mai tare.

-Aaa! te înșeală? ridică și preotul tonul.

Auzind acest dialog, credincioșii, ce stăteau la rând, au izbucnit în râs și împreună cu ei doamna în cauză care a ieșit din biserică râzând cu lacrimi de ea, de viața ei, ușurată parcă de ce i se întâmpla, ne mai luând în seamă adevărata realitate.

Deci, dacă râsul este un medicament miraculos pentru sănătatea noastră, trebuie să-l folosim de câte ori este nevoie de el, așa cum procedăm cu celelalte medicamente pe care ni le recomandă medicul.

 

 

 

 

O poveste de viață impresionantă

Standard

M-a impresionat atitudinea Cristinei din Brașov, mamă a patru copii, prin dragostea revărsată asupra odraslelor ei, cu toate condițiile grele de viață în care trăia această familie.

După o copilărie nefericită, Cristina cu soțul ei au intrat în viață pășind cu multă încredere, dar tot greu le-a fost. Locuiau într-o singură cameră modestă întreaga familie, cei doi soți și cei patru copii.Soțul nu-și găsise un loc de muncă, deși îl căutase, nimeni nu i-l oferise.  Neavând nicio posibilitate să-i hrănească pe copii, într-una din zile , a furat o bucată de salam, ca să le dea să mănânce, A fost prins și condamnat cu închisoare. Cristina rămânând singură cu copiii își continua calvarul vieții având grijă  să fie curați, ordonați, fiind tot mai apropiată de ei, privindu-i ca pe cel mai de preț buchet de flori.Nu i-a abandonat, n-a renunțat la niciunul dintre ei, așa cum procedează  unele mame, când nu mai au ce face;  îi trimit la casa de copii, sau îi dau spre adopție altor familii, chiar își părăsesc soțul lăsându-i în seama lui. ca ele să-și ușureze viața. Această familie aveau liantul iubirii care a ținut-o unită. I-am văzut când au fost prezentați la televizor și mi-am dat seama de câtă afecțiune reciprocă există între ei. Cu lacrimi în ochi vorbeau despre tatăl lor care nu era cu ei exprimându-și dorința de a fi toți împreună. Când s-au mutat în apartamentul ce li s-a oferit, cu toată bucuria pe care au avut-o, gândul lor s-a îndreptat spre tatăl, așteptându-l să vină să se bucure toți, iar acesta auzind vestea cea bună aflându-se în închisoare, a plâns de bucurie.

Ce poate fi mai înălțător în asemenea momente dramatice, decât iubirea care sensibilizează inimile oamenilor!? Ce bine ar fi ca  iubirea să se regăsească în inimile tuturor românilor! Nu ne-am mai urî unii pe alții cum ne urâm acum. Pentru ce? Pentru putere, pentru orgolii, pentru îmbogățire, pentru răzbunare care nu duc la nimic bun?!? E bine să ne amintim, mai ales în situația în care ne aflăm azi, că” Unde iubire nu e, nimic nu e!”

Paștele Blajinilor

Standard

În zilele de Paște,  am citit  o carte despre obiceiurile populare și tradițiile religioase ortodoxe și mi-am dat seama  că unele dintre acestea nu sunt cunoscute de toți oamenii, așa cum m-a surprins pe mine Paștele Blajinilor.

Ce este cu acest Paște? Este vorba despre Paștele Mic  ce se sărbătorește în prima duminică după Paște, duminica Tomii, când se face pomenirea morților. Atunci femeile merg la biserică aducând ouă roșii pe care le dau de pomană copiilor, tăvălindu-le peste iarba de pe morminte. Tot atunci se împart și alte bucate cu colaci și lumânări aprinse, după ce preotul face o slujbă pentru pomenirea morților. Obiceiul acesta îl știam din copilărie, dar despre Blajini nu știam prea mare lucru.

După credința populară, ei fac parte dintre cei mai dintâi oameni de pe pământ. Conviețuiesc cu femeile lor doar câteva zile pe an, în timpul Paștelui lor, pentru procreație.. Ei sunt oameni buni, incapabili de a face rău, blajini, de unde le vine și numele, Cu toate că sun virtuoși . nu pot calcula data Sfintelor Paști, După mitologia română, existența lor este legată de Apa Sâmbetei, sau Apa Morților care izvorăște din Pomul Vieții aflat în Paradis, fiind hotar între această lume și cea de dincolo. Pe câteva insule numite Ostroavele Albe, locuiesc Blajinii. Această apă este limpede la izvor, dar pe măsură ce înconjoară Pământul de trei, șapte , nouă ori îndreptându-se spre sorbul Pământului, ca să se reverse în Iad, devine tot mai tulbure, transformându-se în final în râu de flăcări. Legătura dintre pământeni și Blajini se face, conform tradiției prin cojile de ouă roșii pe care oamenii recunoscători pentru rugăciunile și faptele bune ale Blajinilor, le aruncă în Vinerea Mare și în sâmbăta Paștelui,   pe ape curgătoare. Plutind pe ape, vor ajunge pe Apa Sâmbetei unde locuiesc acest ființe bune. vestindu-le că a venit vremea să serbeze Paștele. Pe tărâmul celălalt, ele ajung într-o săptămână, după care se prefac în ouă întregi pe care le mănâncă Blajinii. La vederea primelor coji, Blajinii încep să-și văruiască locuințele , pregătindu-se de marea sărbătoare,Cojile ajung într-o zi de luni și atunci ei sărbătoresc Paștele.De fapt ,și noi sărbătoream Paștele Mic lunea, dar fiind zi lucrătoare , comuniștii n-au permis și atunci s-a sărbătorit duminica. De regulă zilele apropiate de Paștele Blajinilor nu sunt consfințite de Biserică, ci doar de practica locală.

Unul dintre aceste obiceiuri mi-a clarificat sensul expresiei „s-a dus pe Apa Sâmbetei”. Oamenii credincioși nu aruncă la gunoi icoane deteriorate, candele vechi, lumânări  folosite și alte obiecte ce țin de ritualurile bisericești, considerând că este păcat. Ei le aruncă pe apele curgătoare, care ajung,după cum presupun, pe Apa Sâmbetei și de aci mai departe, pierzându-și existența. Deci a spune că un obiect s-a dus pe Apa Sâmbetei, înseamnă că acel obiect nu mai există.

Obiceiurile noastre sunt numeroase. Ele diferă de la o regiune la alta a țării. Unele sunt cunoscute , altele mai puțin cunoscute, dar toate se păstrează și se practică din vremurile străvechi ale poporului nostru și practicându-le ne fac să fim mai buni și mai cu credință.

Să faci din ziua de azi cea mai importantă zi din viața ta!

Standard

Pentru aceasta trebuie să uiți înfrângerile de ieri și să ignori problemele de mâine. Nu acționa ca majoritatea rataților care consideră că ar avea 1000 de ani de trăit. Ei nu au încredere că pot să se descurce cu dificultățile zilei de azi și tot amână pe mâine sau pe altădată neputând să-și pună în funcție potențialul lor.

De aceea spunându-și „lasă că mai este timp”, se îndreaptă spre ce este mai ușor și mai plăcut: dorm 2-3 ore pe noapte mai mult decât este necesar, se dedau la băutură, se complac în a petrece prin localuri, alții petrec ore întregi cu stenograme, cuvinte încrucișate, sau stând în fața televizorului, sau mai ales a calculatorului, în fața telefoanelor mobile.. Se știe că nici nu te bagă în seamă când își folosesc telefoanele mobile, ca și când nici n-ai exista pentru ei, ceea ce constituie o boală a zilelor noastre care începe de la o vârstă fragedă. Toți gândesc că totul se va rezolva mâine sau poimâine și nu este momentul de a te îngrijora azi. Însă timpul nu este nelimitat și nu călătorește dus- întors în beneficiul nostru, iar pe de altă parte nici n-am încheiat  un contract cu viața.

Robert Louis Stevenson spunea: „Oricine poate  să-și poarte propria povară, oricât de grea ar fi, până se lasă noaptea. Oricine poate să-și ducă munca, oricât de grea ar fi, în timp de o zi. Oricine poate trăi frumos, răbdător , plăcut, pur, până apune soarele. Asta înseamnă viață”.

Când îți închei ziua, asigură-te că ai făcut tot ceea ce trebuia. Nu lăsa nimic pe mâine și dacă îți dai seama că ai făcut o greșeală uit-o, ca punându-ți capul pe pernă  să te odihnești mulțumit că ai făcut  tot ce ți-ai propus.

Ghiocei și alte flori

Standard

Ghiocei și viorele

Pentru dragi fetele mele,

Ghiocei și clopoței

Pentru toți nepoții mei,

Ghiocei și panseluțe

La bunici și bunicuțe,

Ghiocei și violete

Pentru tineri,pentru fete,

Ghiocei și cu zambile

La cei ce ne scot din fire,

Ghiocei și busuioc

La cei ce ne scot din foc,

Ghiocei și brebenei

Pentru toți dușmanii mei,

Ghiocei și o lalea

Pentru România mea,

Ghiocei și cu bujori

Pentru cei învingători,

Ghiocei și trandafiri

La cei cu urâte firi.

Toate florile-nfloresc

Când oamenii se iubesc.

Florile se ofilesc

Când oamenii se urăsc.

Lăsați florile să crească

Țara noastră să-nflorească!

Mireasma lor să se-ntindă

Toată țara s-o cuprindă,

Oamenii să se iubească

Și să nu se mai urască!

Martie cel așteptat

Nu cred că va fi uitat

Obiceiul strămoșesc.

Obiceiul românesc

S-aducă la fiecare

Mărțișor și câte-o floare.

Rog activați like-urile / Toți cei care mă citesc/ Ca să-mi pot da și eu seama/ Bine-i sau rău cum gândesc!?

O oază de lumină într-o Românie bulversată

Standard

Am văzut aceasta, acum o lună, cu ocazia ceremoniei oficiale a preluării președinției rotative a Consiliului Uniunii Europene de către România. A fost o deosebită atmosferă în care acest mare eveniment al țării noastre s-a desfășurat.

Impecabila organizare oferită de România ca gazdă a demonstrat încă  odată ospitalitatea românilor pe care  străinii o apreciază, așa cum s-au exprimat și oficialii de la Bruxelles care au participat, recunoscând că „s-au simțit primiți ca niște prinți”.Se anunțase ieșirea în stradă a unui mare număr de protestatari care să producă dezordine. Importanța evenimentului de o amploare de nedescris i-a impresionat și pe ei, Au participat puțini și securitatea sporită a evenimentului nu le-a permis să producă dezordine.

Adunați în sala Ateneului Român, participanții au fost impresionați de frumusețea localului. Prezentatoarea programului a avut de asemenea o ținută și o prestație impecabilă.Discursurile oficialilor  români și ale oficialilor de la Bruxelles au fost ascultate cu atenție și cu aplauze, fiindcă s-au deosebit de unele de ale noastre, în care  susținându-ne părerile, ne criticăm unii pe alții,  nu în mod civilizat, ci folosind un limbaj josnic. MI-a plăcut că în discursurile celor trei președinți de la Bruxelles Antonio Tajani, Donald Tusk și jean  Claude  Junker s-au amintit proverbe românești. s-au apreciat scriitori, muzicieni, sportivi români, dovedind în plus legătura țărilor noastre în spațiul european. A fost interesant și filmulețul care a pus în evidență specificul țării noastre prin locurile admirabile de la noi,, prin portul românesc, prin tradițiile noastre… Programul s-a încheiat cu concertul orchestrei europene formată din instrumentiști și muzicieni din statele Europei.Această orchestră a luat ființă odată cu preluarea   președinției Consiliului Uniunii Europene de către România și-și va continua activitatea ei, fiind un exemplu de coeziune a statelor europene.

Acel moment ne-a pus în față o Românie frumoasă, o Românie calmă, o Europă unită cu oameni înflăcărați de idealuri mărețe pentru prosperitatea tuturor.Mi-am dorit din totdeauna o asemenea realitate și mi-o doresc să fie mereu!!! Doamne ajută!!!

 

Încă mai sper!

Standard

Anul Centenarului Marii Uniri mi-a dat speranța că ne va lumina mintea readucându-ne la eforturile și sacrificiile supreme ale înaintașilor noștri pentru binele acestei țării în care ne-am născut și trăim, că ne va deschide inima să simțim eroismul lor și să ne respectăm trecutul, dar n-a fost să fie așa.

Mintea ne este în nebuloasă, inima ne este închisă, în schimb vrajba, dușmănia, ura dintre noi sunt la cote maxime. Pentru ce? Pentru bani, pentru putere, pentru invidie din orgoliu, sau pentru toate acestea? După cum se spune, banii n-aduc fericire,, la putere, nu putem fi toți deodată, ci numai rând pe rând ,cei aleși de popor, iar invidia ne roade sufletul precum rugina. Și atunci se merită atâta vrajbă, atâta ură printre noi nutrind războiul nostru cu noi înșine? Ne plac toate acestea? Avem nevoie să ne războim când s-ar putea să fim amenințați din afară de un război mult mai groaznic? Nici acum  când România este pregătită și chiar bine pregătită cum au apreciat cei de la Bruxelles pentru preluarea președenției Consiliului Uniunii Europene, nu ne potolim: cu proteste  în stradă, cu încercări ale opoziției de răsturnarea guvernului, cu cei care denigrează țara în afară, să ne știe toată lumea cât de josnici suntem, ba mai mult alții au și votat împotriva țării noastre, de s-au mirat și străinii de atitudinea lor …….Pe deasupra, însuși președintele  țării blochează acțiunile guvernului punându-i piedici, tocmai acum, când are nevoie de drum liber, pentru a contribui din plin la cerințele ce se impun de către preluarea președenției Consiliului European, aceasta fiind cel mai important proiect pentru România.

Eu mă bucur și cred că toți ar trebui să ne bucurăm că România va prelua președenția rotativă a Consiliului Uniunii Europene și sper și îmi doresc să-și îndeplinească acest mandat de 6 luni, cu succes până la capăt, pentru un viitor bun al Europei, pentru binele  nostru, pentru mândria noastră națională. Și încă mai sper ca pe lângă aceste frumoase sentimente să se mai adauge și cele trezite de așteptatele sărbători de iarnă, ca împreună să ne deschidă inima tuturor românilor să ne facă mai buni, mai toleranți, mai dispuși pentru un dialog civilizat, mai înțelepți pentru o colaborare unanimă privind prosperitatea României. Încă mai sper!!! Doamne ajută!

Orice eșec poate fi o lecție de viață

Standard

Am mai scris articole despre eșecurile noastre, dar zilele aceste am citit următoarea parabolă: „Unicul supraviețuitor al unui naufragiu a fost aruncat de valuri pe o insulă nelocuită. Sărmanul s-a rugat din toate puterile să fie salvat și zi de zi scruta cu dorința aprigă orizontul.

Din păcate niciun vas nu trecea pe acolo. În cele din urmă și-a făcut o colibă din rămășițele rămase, ca să se apere de stihii și să aibă unde-și putea păstra puținele lucruri recuperate din naufragiu. Odată după ce umbla căutând mâncare, s-a întors…și dezastru! Coliba era cuprinsă de flăcări și către cer se înălța fum. Toate lucrurile lui erau pierdute,irecuperabil! Deznădăjduit  a strigat: „Dumnezeule, pentru ce?! Sunt terminat!”…și s-a prăbușit lipsit de puteri. Dimineața a fost trezit de zgomotul unei nave care se apropia.

– Cum v-ați dat seama că sunt aici? i-a întrebat omul pe salvatorii săi

– Am văzut focul cu care ai semnalizat, au răspuns aceștia.”

Din această parabolă învățăm că atunci când vine nenorocirea, nu trebuie să ne pierdem curajul. Să nu lăsăm necazul să ne stăpânească, ci noi să-l stăpânim pe el, așa cum a procedat acel naufragiat care a căutat să se adapteze la situația în care era, făcându-și coliba și scrutând orizontul că doar, doar va veni o navă care să-l salveze. De asemenea să nu pierdem încrederea că Dumnezeu se îngrijește de noi, mai ales în vremea ispitelor, suferințelor,durerii, așa cum naufragiatul s-a rugat din răsputeri să fie salvat și chiar în momentul când și-a văzut coliba în flăcări, într-o asemenea tragedie, l-a evocat totuși pe Dumnezeu.

 

 

 

„Păsărică, mută-ți cuibul și te du!”

Standard

Într-una din zilele lunii trecute, am observat un du-te- vino  al unor guguștiuci ce se așezau pe una din crengile bradului , din fața casei mele, La început n-am dat importanță acestui mers, dar văzând că se repetă, l-am urmărit cu atenție, Aduceau în cioc fire de paie, de iarbă, crenguțe uscate și le așezau pe creangă, la baza ei. Am înțeles că-și pregăteau un cuib.

După un timp, când cuibul a fost realizat,  a încetat acel du-te- vino și în cuib stătea în permanență o guguștiucă, Am urmărit-o când a plecat, am deschis fereastra, că bradul se află chiar în fața camerei mele și foarte aproape, am privit spre cuib și am zărit două oușoare mici, deci începuse clocitul. Mi-am pus întrebarea cum poate sta acea pasăre zi și noapte pe cuib, fără să mănânce, fără să se miște, dar la un  moment dat, a mai apărut o guguștiucă ce avea coada pestriță în locul celeilalte. Nu știam ce se întâmplă și am cercetat pe internet totul despre guguștiuci informându-mă pe deplin.

Guguștiuca este înrudită cu turturica, nu migrează rămânând la noi și iarna. Are penajul cenușiu și seamănă cu porumbelul.făcând parte din aceeași familie. Cuibărește numai în localități , la adăpost de păsările răpitoare. Clocește 2 săptămâni de câteva ori pe an, ea noaptea , iar partenerul său ziua. De aceea le-am văzut eu schimbându-se pe cuib. Beau apă închizând nările cu niște membrane , sugând-o și își hrănesc puii în primele zile cu „lapte de porumbel”, secreție produsă în gușă, iar mai târziu cu semințe prin regurcitare. Am văzut și eu cum își hrăneau puișorii, ceea ce m-a amuzat. Puii sunt gata de zbor în alte două săptămâni. Au mare încredere față de apropierea omului acceptând la nevoie, (ploaie) să li se ia ouăle pentru a fi protejate și chiar puii și apoi să-și continue clocitul. Cineva spunea că le lăsa pe balcon boabe de grâu și când vedeau stăpânul, coborau, mâncau și iar se întorceau în cuib, la clocit. De aceea ele nu se temeau de mine când deschideam fereastra, ba chiar o deschideam ușor și televizorul îl dădeam la încet ca să  nu le sperii, însă ele se uitau la mine și nu le păsa. Părea că ne împrieteniserăm. Chiar le protejam. N-am mai primit pisica în camera mea, care era obișnuită să stea cu mine,la gândul că așezându-se la fereastră, cum îi plăcea să privească afară, observă cuibul și-i pune gând rău. Întâmplarea a făcut să plec din localitate împreună cu familia câteva zile. Gândul îmi era la cuibul păsărelelor, să nu se întâmple ceva rău , că acum nu mai aveau protecția mea.

Când ne-am întors, prima dată, m-am îndreptat spre brad. De sus atârnau rămășițe din cuib. Pe jos nu erau pene. Am rămas uimită cu un gust amar. Ce s-o fi întâmplat? M-am gândit la ceea ce era mai rău: să fi fost vreun vânt puternic  ce l-a spulberat, dar n-a fost; să fi venit chiar pisica mea, care fiind liberă și nesupravegheată să fi mâncat puișorii, dar pe jos nu erau fulgi. Ai mei au spus că puișorii și-au luat zborul. Oare se maturizaseră ei doar în câteva zile de când plecaserăm noi?. M-a cuprins o tristețe profundă gândindu-mă cât au trudit bietele păsărele să-și facă acel cuib, să clocească zi și noapte în frig, în vânt, uneori în ploaie, să-și crească puișorii și la urmă cu ce s-au ales dacă, să zicem, că ei n-au ajuns să zboare!? Și această tragedie se întâmplă des în lumea păsărelelor și ele nu au nicio putere de a o înlătura.

Mi-a venit în minte cântecul Ilenei Sărăroiu „Păsărică, mută-ți cuibul și te du!”. Dacă aș fi fredonat acest vers când își făceau cuibul și ele prin absurd m-ar fi înțeles, nu eram atât de tristă ca acum!!!