Arhive pe categorii: Memoriale

Martie, luna unor tradiții frumoase, românești

Standard

Martie înseamnă redeșteptarea naturii la viață, mai mult soare, mai multă căldură, înseamnă noi speranțe, așteptări, proiecte, elan, optimism. Pe lângă toate acestea, martie vine cu tradiții menite să ne aducă stropi de bucurie.

Coboară în calendar cu prima zi, ziua Mărțișorului, tradiție specifică românilor care ne înveselește pe toți.

Mărțișoare făcute de eleve

Mărțișoare făcute de eleve

În această zi, se oferă mărțișoare  tuturor, de la cel mai tânăr până la cel mai bătrân, așa cum se obișnuiește prin părțile mele. În alte zone ale țării, cum este Moldova, se oferă numai bărbaților, iar femeile primesc la ziua lor de 8 Martie. Mărțișorul se poartă aproape toată luna, până cântă cucul, după care se agață pe primul ram înflorit de cais, zarzăr, cireș , ca să-ți meargă bine tot anul. Pe vremea copilăriei mele, mărțișorul  era un șnur de mătase roșie,gros, pufos având la capete doi ciucuri, unul alb, altul roșu. Mă bucuram  când îl primeam, deși nu avea nicio figurină artizanală  (barză, buburuză, ghiocel, inimioară,etc.)așa cum aveau mărțișoarele mai târziu, pe când s-au născut fetele mele. Încă de când erau bebelușe, le cumpăram de obicei mărțișoare cu câte o barză.

Când eram la școala secundară, departe de casă,fiind în internat, noi elevele făceam mărțișoare din fire de mătase roșie și albă. Când le scoteam din manualele școlare în care le presam, erau atât de frumoase !!! Arătau ca cele din imaginea alăturată,  pe care am găsit-o pe internet și care m-a bucurat nespus de mult,  fiindcă , pe moment,  m-a făcut să  retrăiesc clipele frumoase ale acelor ani ai adolescenței. Le ofeream profesoarelor, colegelor, iar cele mai emancipate, pritenilor scriind pe cărțile de vizită fel și fel de formulări de urare, din care nu lipsea  „1 Martie într-un picior vă aduce un mărțișor”.

Primele 9 zile ale acestei luni ne surprind cu schimbarea vremii de la o zi la alta: când senin, când furtună, vânt, ploaie , lapoviță, frig  și în popor se numesc zilele babelor, sau ” babele „. Conform tradiției, fiecare își alege o babă, adică  una din aceste zile. Dacă ziua aleasă este frumoasă, atunci îți va merge bine tot anul ; dacă nu este frumoasă, vei întâmpina greutăți, neplăceri.

Baba Dochia

Baba Dochia

Una din aceste babe este Dochia, cunoscută mai ales în Moldova, despre care se spune că a plecat împreună cu oile pe munte îmbrăcată în 9 cojoace, fiindcă era foarte frig. Pe drum vremea s-a încălzit și ea a început să-și dea jos cojoacele , rând pe rând.Când a ajuns în vârful muntelui, nu mai avea niciunul. Tocmai atunci a venit un viscol năprasnic și de frig, ea împreună cu oile a înghețat prefăcându-se în stane de piatră.Aceasta este povestea rocilor de pe muntele Ceahlău și oamenii din partea locului o cunosc foarte bine. Ultima din aceste zile schimbătoare este cea de 9 martie ,  când se sărbătoresc cei 40 de mucenici. În această zi, gospodinele  fac mucenici,

mucenici

mucenici

adică niște colăcei în formă de 8, pe care îi ung cu miere de albine și-i presară cu nuci măcinate. Sunt foarte buni și dacă sunt făcuți din cocă de cozonac, sunt delicioși.Abia așteptam, când eram mică,  să vină această zi, nu atât pentru acești colăcei, cât pentru ritualul din grădină. Îmi făceam griji de cu seara să mă trezesc dis-de-dimineață, când ai mei se sculau pe când se îngemăna ziua cu noaptea, își făceau niște șomoioage din cârpe în care puneau cărbuni aprinși cu care afumau grădina ca să piară dăunătoarele și mai ales șerpii. De asemenea băteau cu ciomegele în pământ spunând: ” Intră ger și ieși căldură ! „. Cu șomoioage  nu mă lăsau să umblu ca să nu mă ard, dar cu bățul băteam și strigam cât mă ținea gura,  fără să-mi pese că ai mei mă certau. Aveam o plăcere nebună de a urla, parcă voiam s-audă frigul, s-audă căldura, s-audă tot satul.

Dacă lăsatul postului  Sfintelor Paști cade în această lună, aduce cu el tradițiile respective. De exemplu în Banat, la fășanc, adică la lăsatul acestui post, un rol important îl au ” leoarfele „. Acestea reprezintă mascații care de obicei sunt bărbați. Ei se travestesc îmbrăcându-se în haine de femeie, sau în haine ponosite , își pun măști ca să nu fie recunoscuți și adunându-se în grup străbat ulițele satelor, sau străzile orașelor, făcând fel și fel de năzbâtii ca să-i distreze pe spectatorii care ies să-i vadă. Sunt însoțiți de tarafuri de lăutari din care nu lipsesc taragotiștii toboșarii, pentru a fi simțită prezența lor și pentu a stârni interesul. Nouă, copiilor ne plăcea să mergem cu ei, ca să facem și mai mare vâlvă, chiar dacă nu eram costumați ca mascații, deși ne-am fi dorit din toată inima.

O tradiție mai aparte, față de cele amintite mai înainte, o constituie sărbătorirea zilei de 8 Martie, Ziua Internațională a Femeii.

Cuvinte pentru mami

Cuvinte pentru mami

Această zi a fost sărbătorită încă de pe vremea vechilor greci. În fiecare primăvară, o sărbătoreau pe Rhea, mama tuturor zeilor.Mai târziu, această zi s-a sărbătorit în Anglia, Statele Unite, Germania , Austria, Danemarca și în alte câteva state europene, la diferite date. Din 1910, prin Internaționala Socialistă de la Copenhaga, a fost recunoscută ca sărbătoare internațională a  femeilor, dar fără a fi fixată o zi anume. După primul război mondial,s- a fixat data de 8 Martie, deși procesul de emancipare a femeilor nu se încheiase. Organizația Națiunilor Unite oficializează ziua de 8 Martie ca  Ziua Internațională a Femeii în 1975, când se declară și Anul Internațional al Femeii. În această zi, femeile primesc cadouri, flori, felicitări simțindu-se înconjurate de atenția celor din jur.

În urma celor arătate, se poate menționa faptul că indiferent de zone, de felul cum se manifestă, aceste tradiții de primăvară ca și cele din alte perioade ale anului, se păstrează pe întreg teritotiul țării noastre ca o binecuvântare pentru viața românilor.

Zăpadă albă strălucitoare, când eşti blestem, când eşti splendoare!

Standard

Zăpada a devenit o problemă importantă pentru ţara noastră în aceste luni de iarnă. Nu întotdeauna a fost aşa, fiindcă situându-ne într-un climat temperat n-am cunoscut atmosfera de la Polul Nord, unde zăpada ,gheţarii, frigul domnesc.De exemplu Yakuţk, oraşul siberian din estul îndepărtat al Rusiei este polul frigului la nivel mondial. Copiii se joacă afară la -30 de grade C., iar maturii abia simt răcoare la -40 de grade C.Cum reuşesc cei 210.000 de locuitori să supravieţuiască în condiţiile când temperatura medie în luna ianuarie este de – 40 de grade? Siberienii sunt obişnuiţi cu frigul cumplit. Şcolile se închid la -55 de grade C. iar grădiniţele la -50 de grade C.Oamenii rezistă la frig datorită blănurilor şi căciulilor de blană.Siberia a fost cea mai mare închisoare din lume.Stalin, mai ales, a trimis aici milioane de oameni. Nu se ştie câţi au supravieţuit. Pe de altă parte ,Siberia are cele mai mari rezerve de metale preţioase. O legendă locală spune că lui Dumnezeu, când împărţea comorile în lume aurul, diamantele, petrolul, sau minereurile, i-a îngheţat mâna deasupra Siberiei şi a scăpat tot sacul aici.
La noi, ca în fiecare ţară cu o climă temperată, anotimpurile se perindă care mai de care arătându-şi frumuseţea ca la un concurs, ca intr-o horă mare organizată de mama natură, ca să fie pe plac oamenilor. Cum gusturile oamenilor se deosebesc şi preferinţele lor sunt diferite. Unii iubesc mai nult primăvara când natura reînvie amplificând speranţa şi încrederea, altora le este dragă vara cea cu multă căldură şi soare propice pentru petrecerea concediilor la munte dar mai ales la mare. Sunt foarte mulţi iubitori ai toamnei cu paleta de culori bogată în nuanţe de verde, galben, ruginiu, nici prea caldă, nici prea rece, dar mănoasă în roadele pomilor şi ogoarelor. Nici iarna cu capriciile ei nu este lipsită de admiratori, în această categorie încadrându-se în special copiii care abia aşteaptă să se bulgărească, să facă oameni de zăpadă, să meargă la derdeluş şi tinerii îndrăgostiţi de sporturile de iarnă.
Farmecul iernilor noastre este zăpada. Fără zăpadă iarna nu ar fi frumoasă.Am admirat adesea
livada cu pomi ale căroror ramuri încărcate cu zăpadă le sporea frumuseţea. Am admirat brazii ninşi arătând ca într-un basm. M-au încântat călătoriile cu sania în nopţile de iarnă, când de
o parte şi de alta a drumului erai înconjurat de o întindere mare de zăpadă scânteietoare sub
lumina razelor de lună plină.M-a impresionat feeria ninsorilor cu fulgi mari ca nişte fluturi
ce învelea totul într-o mantie argintie aidoma descrierii din versurile lui V. Alecsandri.
„Fulgii mari plutesc în aer ca un roi de fluturi albi
Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi
Ziua ninge , noaptea ninge, dimineaţa ninge iară,
Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară”.
Mă bucuram când fulgii de zăpadă imi îmbujorau obrajii sau când prindeam câte unul în palmă
urmărind cu plăcere cum i se topeau steluţele ce-l alcătuiau dispărând încet, încet într-o picătură de apă limpede. Toate aceste splendori ale zăpezii te fac să te simţi mai fericit,mai
plin de viaţă, mai cutezător şi de ce nu chiar mai visător cum mi se întâmplă mie acum, dar îmi dau seama că nu-mi stă bine a visa când atâţia oameni din diferite părţi ale ţării suferă.
Pentru ei zăpada nu mai este o splendoare; este un adevărat blestem, un adevărat calvar, fiindcă i-a acoperit cu totul în case lăsându-i fără hrană, fără apă, fără lumină, fără căldură, fără drumuri de acces. Pe unii i-a doborât, dar cei mai mulţi rezistă. Prin forţele lor proprii şi prin ajutorul celor din jur, al oamenilor de omenie trebuie să reziste, că viaţa este cel mai de preţ bun.Zăpada din anul acesta le-a luat orice fărâmă de bucurie lăsându-le decât amărăciunea şi dezastrul prin care trec. Splendorile zăpezii, care odată i-au bucurat şi pe aceşti oameni năpăstuiţi, vor mai însemna şi pentru ei ceva? Vor mai însemna, că-şi vor aminti cum se bucurau cândva de ele, dar îşi vor spune cu regret: Ce frumos era pe-atunci şi ce blestem a căzut acum pe capul nostru!
Cum amintirile ne urmăresc mereu, îmi aduc aminte, că fiind copil, într-o seară de iarnă, în casa noastră, s-a încins o discuţie despre ce înseamnă să fii curajos. Părerile şi le spuneu părinţii şi fraţii. Eu mezina, zvăpăiată cum eram, ca să mă aflu în vorbă, deodată am strigat: Eu sunt curajoasă!
– Uite, măi, cine vorbeşte!
– De unde răsărişi?
– Nu mă credeţi?
– Ba te credem, dacă ne dovedeşti.
– Vreţi să vă arăt?
– Hai, arătă-ne! spuseră toţi într-un glas nebănuind ce tăsnaie îmi trecea mie prin minte.
Zuşti! am sărit din pat îmbrăcată sumar şi desculţă, am zbughit-o pe uşă şi-am început să alerg prin zăpada pufoasă din curte în care mă îngropam aproape până la brâu, strigând cât mă ţinea gura:
– Haideţi şi voi! dacă aveţi curaj.
– Proasto, vino în casă că îngheţi, mă îndemnau ei.
Eu nu m-am lăsat convinsă decât de cuvintele tatălui, căruia îi ştiam de frică, atunci când pe un ton aspru mi-a poruncit să intru în casă, încât n-am mai stat pe gânduri. Am intrat sub privirile mirate şi dojenitoare alor mei, m-am aşezat lângă mama ca pe lângă o protectoare, ca
nu cumva să primesc vreo palmă de la ei, dar şi ea mi-a dat un ghiont, spunându-mi pe înfundate să merg lângă sobă să mă încălzesc, ca să nu mă îmbolnăvesc. Picioarele imi erau roşii din cauza alergatului prin zăpadă, faţa îmbujorată, ochii limpezi şi nevinovaţi, cămăşuţa însă era atât de udă, încât a trebuit s-o schimb.
În noaptea aceea am dormit cu ce mai mare bucurie ascunsă pe care mi-a făcut-o zăpada,
bucurie pe care o simţeam în adâncul firii, aceea că îi impresionasem pe părinţii şi pe fraţii mei, chiar dacă ei, ca să nu recunoască , mă dojeniseră. Altădată, după mulţi ani, mă
aflam în Vânjuleţ, o comună din raionul Vânju-Mare, cum era împărţirea administrativă pe atunci, unde după terminarea facultăţii, fusesem repartizată ca profesoară. Era în anul 1954,
când am avut parte de o iarnă grea , aşa cum se aminteşte acum pe posturile de televiziune.
Zăpada era atât de mare, că elevii un timp n-au mai venit la şcoală, dar noi cadrele didactice n-am fost scutite. Ca să ajungem de la poarta şcolii până la cancelarie a trebuit să ne facem drum, că altfel nu se putea intra.Oamenii de serviciu, profesorii au dat cu lopeţile zăpada în stânga şi în dreapta făcând un coridor până la uşa cancelariei. E drept că zăpada în acea comună nu acoperise casele, cum s-a întâmplat acum în unele judeţe din ţară(Buzău, Vrancea, Călăraşi, Ialomiţa ), dar malurile de zăpadă ale coridorului depăşeau capetele noastre.Eu,proaspătă absolventă cu un coleg de-al meu, un om foarte studios, cărora ne plăcea să filozofăm, ieşeam din când în când pe coridorul de zăpadă, căutând să ne etalăm care mai de care cunoştinţele.Aceste discuţii repetate au consolidat o prietenie sinceră, nevinovată, neatinsă de concupiscenţă care a durat şi după ce ne-am căsătorit fiecare având familiile cu copiii noştri. Chiar şi azi ne vizităm, deşi locuim în oraşe diferite. Păcat că prietenul meu a decedat acum trei ani. Cei care am rămas ţinem legătura în continuare. Acea prietenie sinceră, frumoasă a fost darul zăpezii de atunci.
După căsătorie, am fost transferată în Banat, fiindcă soţul meu era bănăţean.Zăpada mare mi-a oferit o bucurie pe măsură şi în această parte a ţării Era ziua de 8 Martie prin anul i978, cred. În Oraviţa unde locuiam era cald şi bine şi noi cadrele didactice am hotărât să sărbătorim această zi pe Semenic. Ştiam că sus la munte va fi zăpadă, dar nu munţi de zăpadă printre care am trecut cu autobuzul, după ce utilajele de deszăpezire croiseră drumul.Urcând pe drumul şerpuit spre Semenic printre malurile de zăpadă, îmi aminteam de coridorul de zăpadă de la Vânjuleţ. Când am ajuns sus la staţiune, era un soare ale cărui raze se reflectau puternic în zăpada albă imaculată, încât te orbeau. Cei care şi-au luat ochelarii de soare au fost în câştig. M-a surprins faptul că deşi eram la început de martie şi deşi era zăpadă mare ca la munte, era atât de cald, încât ne-am dezbrăcat de cojoace şi de paltoane, le-am aşezat pe zăpadă şi am stat pe ele la soare ca la plajă.Ziua aceea de 8 Martie am petrecut-o nemaipomenit de bine sus pe munte în mijlocul naturii.Am urcat la bisericuţa din vârful muntelui, am privit de la înălţime panorama încântătoare a întinderilor acoperite de zăpadă, am întins masa pe zăpada bătătorită, o masă copioasă, fiindcă fiecare a aşezat bunătăţile aduse de acasă care au fost mâncate în comun cu o poftă nespus de mare stimulată de aerul proaspăt de munte şi de verva discuţiilor. Şi ca totul să fie perfect am dat o raită şi prin restaurantul staţiunii. Animatorul discuţiilor era soţul meu care nu mai este printre noi, dar cei care l-au cunoscut îşi amintesc cu drag de el.Era o fire deschisă, pontoasă. Cu bancurile şi glumele lui stârnea atâta veselie şi umor, încât toţi îl doreau în preajmă. Când le spunea câte una, râdeau cu lacrimi, în hohote. Ce mai? Orice supărare ai fi avut nu te
puteai abţine să nu râzi, nu cu un râs de formă, ci cu un râs din toată inima, benefic, sănătos. Unele expresii pe care le folosea au rămas proverbiale printre cunoscuţi. Păcat că ne-a părăsit, dar tuturor ne-a lăsat o amintire frumoasă!A fost cel mai plăcut 8 Martie pe care zăpada mi-l dăruise. De aceea mi-aduc cu drag aminte de acea zi petrecută pe muntele Semenic. Mi-aş dori să mai am parte de splendorile zăpezii şi în iernile ce vor urma, aşa cum
le doresc şi oamenilor din satele înzăpezite din ţara noastră şi de peste tot ca zăpada să fie pentru ei nu un blestem, ci o binacuvântare şi-n sufletele lor să fie mereu primăvară!

Drumul spre Rarău

Standard

Era prima dată când mergeam în această direcţie. Cu toate că mai de mult timp mă rodea curiozitatea s-o fac auzind despre frumuseţile drumului, nu am avut ocazia până când am fost invitată,la sfârşit de septembrie, de a merge cu un grup mic de persoane.
Am plecat nu „eu şi cu sergentul zece”, ci eu cu încă 7 persoane şi cu şoferul nouă cu un Mercedes de nouă locuri. Ne-am propus să vizităm schiturile ce se aflau în drumul nostru. Aşa am ajuns la schitul din Poiana Arşiţei. Spre nemulţumirea noastră era închis, fiindcă ajunsesem dimineaţa devreme. Ne-am îndreptat spre catedrala din Gura Humorului, un locaş de cult spaţios, frumos, impunător ca pentru o catedrală.Aici slujba era în toi. Fiindcă se citea „Apostolul”,am hotărât să rămânem şi la citirea din sfânta evanghelie,după care am lăsat acatiste şi am pornit-o spre schitul Sfânta Ana. Când am coborât acolo , ne-am simţit ca într-un colţ de rai. Atâta verdeaţă, atâta linişte şi aer curat, atâtea flori de toate culorile!!!.În acel peisaj al florilor, am văzut lacul străjuit de un strat de flori de toamnă albăstrii ce-i întregeau farmacul ca în versurile marelui poet Eminescu:
„Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.”
Nu ne mai venea să părăsim acea privelişte minunată, dar continuarea drumului spre Rarău ne obliga.Am întrerupt contemplarea naturii, am întrat să aprindem lumânări şi-am plecat mai departe.Câţiva kilomtri am mers bine,pe şoseaua asfaltată, cu toate că urcam în serpentine pe lângă hăul prăpastiilor din vale parcă ameninţător.Când am ajuns la drumul neasfaltat cu şi mai multe serpentine, mie nu mi-a fost totuna.Mă închipuiam pe Transfăgărăşan,cu toate că nu l-am străbătut, dar auzisem cam cum este.Spunându-i şoferului acest lucru, mi s-a răspuns că spre Rarău e şi mai şi pe acea porţiune de drum neasfaltată. Atunci nu-mi mai venea să admir frumueţea panoramei oferită de munţii împăduriţi cu brazi peste care parcă pluteam. Un inginer din grup ne tot îndemna: „Iată ce frumuseţe! Ia priviţi în vale! Câtă întindere de pădure!”Într-adevăr panorama naturii sălbatice era nemipomenită pe care eu n-am putut-o admira în voie pe tot parcursul, din cauza emoţiei, nu o emoţie provocată de acea splendoare naturală, ci de un fel de teamă să nu ajungem pe fundul prăpastiei, sau să ni se întâmple ceva.
Am auzit după aceea că se spunea prin partea locului că nu oricine ajunge la mănăstirea Rarău, la icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, dacă nu merge cu cuget curat.Întâlneşte obstacole: copaci răsturnaţi, furtuni de zăpadă, pană la maşină, etc…Unii oaspeţi au fost stropiţi la intrare de ploaie pe cer senin. De aceea cei care merg la mănăstire să-şi mărturisească păcatele din vale.Auzind acestea, mi-am explicat de ce mă prinsese pe mine teama,fiindcă noi neştiind nu ni le-am mărturisit.Cu voia lui Dumnezeu am ajuns în vârful muntelui la mănăstire. Oamenii stăteau la rând să treacă pe sub icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.Am mers şi noi în genunchi până la icoană, am trecut pe sub ea rugându-ne pentru împlinirea dorinţelor bune.În momentul acela, m-am simţit copleşită de credinţă şi parcă într-un dialog cu Maica Domnului.
Această mănăstire a fost ctitorită de Petru Rareş în 1538. Se spune că mănăstirea a fost ridicată pe locul în care acest domnitor, urmărit de tătari, a îngropat tezaurul domnesc.
Căpeteniile tătarilor au descoperit locul unde era şi vrând să-l fure, un vârf de stâncă s-a prăbuşit peste ei ucigându-i pe toţi. Petru Rareş, în semn de mulţumire, a ridicat această mănăstire.
Se mai spune ca în 1935, stareţul Martinian Cornuţ a mutat sfânta iconă în pronaus.A doua zi, icoana era la locul ei.Stareţul uimit a ţinut post şi rugăciune şi noaptea a visat pe Maica Domnului care i-a spus să facă o strană în faţa catapeteasmei pe sub care să treacă credincioşii pentru împlinirea rugăciunulor şi pentru sănătate.Icoana a fost îmbrăcată în argint cu cinste şi săvârşeşte din acel moment multe vindecări.Am crezut în această icoană făcătoare de minuni şi până acum, dar de când am trecut pe sub ea cred şi mai mult, fiindcă am avut o dorinţă pe care voiam s-o îndeplinesc şi tot întâmpinam greutăţi în realizarea ei. Aproape că pierdusem speranţa, ca imediat ce-am ajuns acasă, a doua zi, s-a şi înfăptuit.
La întoarcere am ales un alt drum mai accesibil, mergând pe cealălaltă parte, prin satul Chiril, de care aparţine mănăstirea, comuna Crucea, îndreptndu-ne iarăşi spre Gura Humorului.
Ultimul schit pe care l-am vizitat a fost schitul Doroteea din comuna Plutoniţa.
Acea zi de sfârşit de septembrie ne-a oferit din plin frumuseţile toamnelor româneşti. Era sezonul daliilor care, din grădinile pe lângă care treceam, ne intâmpinau multicolore şi zvelte precum în versurile lui Topârceanu:
„Florile-n grădini s-agită
Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Îşi îndreaptă talia.”
Câştigasem foarte mult fiind faţă-n faţă cu minunatele peisaje de toamnă, dar şi mai mult dobândisem pe plan spiritual.

De la oameni adunate şi iarăşi la oameni date

Standard

Nu poţi cunoaşte toată lumea oricât ţi-ai dori de mult,dar poţi să-ţi faci o imagine despre ea cu ajutorul celor văzute de tine prin locurile pe unde ai putut să mergi şi prin impresiile altor oameni care au colindat prin diferite ţări şi continente.Dacă ai ocazia să stai cu ei de vorbă, rămâi surprins de descrierile şi impresiile lor.
Cei care au fost în Elveţia,de pildă,au rămas încântaţi de peisajele montane deosebite,cu munţi înalţi acoperiţi de brazi,cu pajiştele înverzite de la poalele lor,cu lacurile cu apă limpede.Casele au o arhitectură caracteristică unei astfel de regiuni,cu lucrări în lemn.Sunt îngrijite şi fiecare gospodărie se remarcă prin ceva individual, ceea ce le face plăcute la vedere.Nu poate fi neglijată brânza schweizer căutată de turişti.Este interesant faptul că oamenii vorbesc aici trei limbi:germana ,franceza,cei dinspre partea Franţei,italiana ,cei dinspre Italia şi de aceea cei care nu ştiu germana nu se prea înţeleg unii cu alţii.
În Italia,una dintre regiunile frumoase de acolo este Cinque Terre între Genova şi La Spezia
Această regiunne este muntoasă ,cu multe serpentine,iar jos se vede marea.Vegetaţia este tipică zonei mediteraneene.În curtea caselor şi în grădini, abundă flori de toate culorile,iar peste gardurile curţilor,lămâii îşi revarsă crengile încărcate de fructele lor coapte chiar şi în luna aprilie.
Nu aceeasi coloristică întâlneşti la cariera de marmoră Carrara,dar aici te surprind blocurile de marmoră,felul cum se taie ca în brânză şi cum se transportă cu dispozitivele pe care le au.Munca este însă foarte periculoasă ,după cum spun muncitorii.În jurul carierei,praful alb de marmoră este gros cam de-o palmă şi poţi merege desculţ prin el ca prin făină.
O regiune cu multă viţă de vie ,cu mulţi struguri şi cu un negoţ extins al vinurilor este Montepulciano.
Saturnia este o staţiune cu ape termale,unde există căzi din piatră cu apă termală.Aici se fac băi gratis sub lună plină.Pe malul râuleţului care umple căzile curgând din una în alta,cresc trestii şi sunt locuri unde poţi să faci plajă,să stai mai liniştit ,că nu este atâta aglomeraţie ca la bazine.
O altă ragiune deosebită prin lumina soarelui care aici este mai puţin intensă ,mai blândă,pentru care probabil de aceea se numeşte Umbria,atrage pictorii,scriitorii,artiştii care simt nevoia inspiraţiei.Dacă ajungi în Pisa,nu poţi să nu vezi turnul despre care se vorbeşte mult, care nu este chiar atât de mare şi de înclinat cum îl vedem în imagini.Are o arhitectură arabă cu ferestre ovale şi stâlpi cu filigrame şi este foarte frumos noaptea, când este luminat.
Dacă te afli în Italia, eşti tentat să mergi la Veneţia să faci o plimbare cu gondola,la Roma să vizitezi biserici,muzee.Oraşul vechi de pe timpul romanilor se află sub cel nou şi săpăturile arheologice descoperă atâtea şi atâtea vestigii.Singur Panteonul,celebrul templu închinat zeităţilor a rămas mai sus şi este cel mai bine păstrat.Roma este un oraş care trăieşte în permanenţă,zi şi noapte, fiind într-o continuă mişcare.În centrul vechi,oamenii circulă cu scuterul,fiindcă străzile sunt înguste.Pompeiul este un oraş conservat sub cenuşa Vezuviului care de asemena atrage mulţi turişti.
Ţara care te face să te simţi în altă lume este Turcia,datorită culturii musulmane.
În Îstanbul,ca şi în alte oraşe,se cântă de cinci ori pe zi din Coran în turnurile moscheilor.Atunci oamenii se duc la rugăciune.Înainte de a intra în moschee,îţi pui pantofii intr-o plăsuţă.Femeile sunt obligate să poarte fustă lungă, să se înfăşoare într-o basma mare să nu li se vadă decât tălpile picioarelor,şi mâinile.Bărbaţii trebuie să aibă pantaloni lungi şi tricou cu mâneci lungi.La intrare,laşi plăsuţa într-un dulăpior şi mergi în interior la rugăciune.Ritualul include pentru musulmani să se spele la robinete pe picioare mâini şi pe faţă,înainte de a intra.Femeile musulmane se spală într-o baie separată,fiindcă la ei este obiceiul ca femeia să nu fie văzută de bărbaţi.În moschee,bărbaţii stau în faţă,femeile în stânga şi în dreapta în spate.Dacă peste tot în Turcia găseşti apă de băut,la robinete,fântâni arteziene,din cauza căldurii mari,Istanbulul face excepţie,fiindcă aici izvoarele sunt oprite pentu comercializarea apei pe care turiştii sunt nevoiţi s-o cumpere.
În oraşe există hamamuri,băi publice,unde stai pe scări de marmoră caldă,treci apoi pe o masă de marmoră unde te dă cu săpun ,cu spumă,te masează cu perie aspră ,după care mergi la duş.
La toaletele publice este foarte curat ,chiar dacă nu există femei de serviciu,fiindcă sunt educaţi ca fiecare să lase curat în urma lui şi să se spele la robinete.
Este un popor comunicativ,sociabil.Turcii se bucură când aud de germani şi de români,fiindcă mulţi lucrează în Germania.iar în România au studiat,au locuit,au făcut afaceri.Dacă te vede că ai parcat undeva şi aştepţi de mult timp,vine cineva ,fără să te cunoască şi-ti oferă un ceai negru,un borek(un fel de plăcintă care se face cu brânză,învelită ca un corn).Ei folosesc foarte mult ceaiul negru,Au plantaţii întregi cu asemena ceai.
O altă ţară care de asemenea te uimaşte prin diversitatea aspectelor de viaţă, este India,cu o lume împestriţată unde coabitează bogăţia cu sărăcia,luxul cu mizeria.Cei care au vizitat Delhi şi alte oraşe mi-au spus cele văzute.Alături de blocuri şi case mari, se află corturi şi locuinţe umile,unele reducându-se doar la un acoperiş deasupra paturilor.Mă gândesc că sunt favorizaţi de o climă prielnică,dacă se rezumă doar la un acoperiş.Statul pe jos este un obicei şi la cei săraci şi la cei bogaţi.Oamenii de rând care vând ce vrei şi ce nu vrei pe stăzi stau aşezaţi pe jos sau chiar pe tarabele cu articolele de vânzare.În marile restaurante, de asemenea se stă pe jos.Aici însă luxul îşi spune cuvântul.Înainte de a se servi masa,la aperitiv,la cocktail,cei care participă stau pe jos pe perne şi se delectează cu programul oferit de organizatori.Acest obicei cred că este caracteristic popoarelor orientale,cum am văzut în imaginile televizate,înfăţişindu-i pe chinezi,musulmani,arabi.
În magazine,printre obiectele care îţi atrag atenţia sunt covoarele,şalurile şi eşarfele de toate culorile din mătase, simple sau decorate cu modele specifice Orientului,care la capete au franjuri foarte fine din fir metalic.

GRATI SI EUGEN ,INDIA

Locaşurile lor de cult sunt moscheile în care nu poţi intra încălţat.Pe podeaua de marmoră,sunt desenate dreptunghiuri pe care fiecare credincios îşi găseşte locul ,îşi aşează un mic covoraş şi stă în genunchi pe el la rugăciune.
Se întâmplă ca să şi doarmă unii,la orizontală,dar nu găsesc explicaţia;fie din prea mare credinţă ,fie că n-au adăpost,cum şi pe la noi dormeau prin gări care nu aveu unde.Pe străzi este mare îmbulzeală,populaţia fiind numeroasă, în jur de un miliard de locuitori.Pe lângă oameni întâlneşti elefanţi ,cămile,capre.Occidentalul este surprins când dă şi peste un indigen care cântă unei vipere ,unui şarpe încolăcit,ce-şi învârteşte capul în ritmul muzicii.Vizitatorii sunt deranjaţi de temperaturile ridicate,dar uită de acesat inconvenient atunci când sunt primiţi cu flori,sau cu ofrande cum numesc localnicii şireagurile de flori pe care ţi le atârnă după gât ca pe nişte lungi coliere naturale.Asemenea ofrande se găsesc de cumpărat şi la tarabele de pe străzi.Ele reprezintă simbolul respectului pentru persoana căreia i se oferă.Aceste obiceiuri deosebit de frumoase se practică la hoteluri,la restaurante.Mijloacele de a face curăţenie nu se ridică la nivelul Ocidentului nici in cele mai luxoase hoteluri.Femeile adună praful aplecandu-se cu matura şi şterg podeua cu cârpa udă cum se proceda la noi cu mulţi ani in urma.Nu folosesc aspiratoare.Din cauza aglomeraţiei,autobuzele cu gratii la ferestre circulă arhipline.Ca taxiuri nu se folosesc automobile ,că nu s-ar strecura uşor printre oameni şi printre animale,ci nişte mijloace tip motocicletă care pe deasupra mai sunt inzorzonate cu ciucuri ,fotografii,diferite figuri.Pentru un moment occidentalul se consideră într-un bâlci.
Femeile poartă rochii lungi ,largi colorate sau simple,din materiale subţiri vaporase pentru a le proteja împotriva căldurii mari.Farmecul lor constă în alegerea eşarfelor şi a şealurilor.Nu au renunţat încă de a purta pe cap un coş în care duc câte ceva.În satul în care m-am născut se obişnuia la fel.Am încercat şi eu să duc aşa de la fântână găleata cu apă ca şi consătencele mele vârstnice,dar adesea mă alegeam cu o baie de apă rece din găleata ce se răsturna.Bărbaţii se îmbracă obişnuit, doar că poartă turbane să nu le fie cald.
Starea socială este deplorabilă pentru majoritatea populaţiei,fiindcă sunt împărţiţi în caste:bogaţii ,clasa de mijloc şi săracii.Cei din urmă sunt cei mai numeroşi.Aceştia, când văd turişti europeni cerşesc împreunându-şi mâinile a rugăciune.Nu sunt agresivi.Te prinde mila văzându-i.Indienii care încă venerează anumiţi zei,se manifestă ca atare.Dacă un turist vrea să se fotografieze lângă statuia unei zeităţi,nu îi este permis să stea cu spatele la statuie,ci alături de ea.A sta cu spatele e un act de impietate pe care ei nu îl pot accepta.
Trecând din Turcia în Georgia de pildă,îţi dai seama că eşti pe pământ european.În locul moscheilor,vezi biserici şi cruci,bărbaţi şi femei cu o vestimentaţie cu care noi suntem obişnuiţi.Modernismul nu s-a dezvoltat atât de mult aici.Nu au reclame de lux şi nici magazine luxoase.În Tbilisi sunt cartiere moderne ,dar şi cartiere vechi.Au şi regiuni frumoase ca cea din prejma munţilor Caucaz,ce sunt acoperiţi cu iarbă de un verde puternic,cu prăpăstii adânci.Chiar în toiul verii ,aici se simte frigul.Orăşelul Kazbeki îţi atrage atenţia prin mănăstirea cu acelaşi nume,de lângă el, ce se găseşte la două ore de urcat prin pădure până a ajunge la ea.Către Turcia, au păduri de bambus din care fac scări,căni de băut şi alte obiecte pe care le vând.Cresc multe oi din a căror blană fac cojoace şi în special căciulile acelea voluminoaes ,lăţoase.În pieţe,se găsesc produse ca şi la noi.Interesant însă că ei vând păsările tăiate şi pregătite ,doar să le fierbi sau să le coci.La noi se vând vii,iar cele pregătite se găsesc în magazinele alimentare.De asemenea,în pieţe.găseşti mult peşte uscat.Produsele alimentare sunt ieftine.
O şi mai mare asemănare cu ceea ce este la noi, întâlneşti în Moldova şi este firesc să fie aşa,fiindcă a fost desprinsă din trupul ţării noastre.Singura deosebire este aceea că se vorbeşte şi româneşte şi ruseşte.Reclamele însă sunt scrise în limba română.
A doua ţară din Europa,ca suprafaţă ,după Rusia, este Ucraina.Cei care au trecut pe acolo,au fost încântaţi de icrele de peşte,caviar,pe care şi ţăranii le vând pe stradă şi de foarte mult peşte uscat ce se află la toate tarabele.Le-au mai plăcut şampania de Crimeea foarte cunoscută şi Kbacul(cvasul),un fel de bere dulce fără alcool,ce se găseşte în butoaie şi se vinde la pahar pe străzi.Asemenea băutură există şi în magazinele alimentare îmbuteliată în sticle,dar mai bună este cea din butoaie.În unele regiuni ,au probleme cu apa potabilă,probabil din cauza climei.Ucraina are o climă continentală cu influenţe meditraneene pe coasta de sud a Crimeii.Precipitaţiile sunt mai abundente în vest şi nord şi mai sărace în est şi sud-est.Crimeea primeşte doar 400 de mm.de precipitaţii anual.De aceea,probabil, apa potabilă nu se găseşte la robinete,nu sunt arteziene,fântâni ca în alte părţi şi turiştii sunt înnebuniţi că trebuie s-o cumpere.
Altfel se prezintă situaţia în partea de vest a Europei.De exemplu în Belgia,casele sunt frumoase şi foarte îngrijite,cu toate că şi aici,ele sunt modeste.O caracteristică a lor este aceea că au uşile înguste şi sunt dispuse pe verticală,având la parter,bucătăria ,
livingul şi baia,la primul etaj,două camere,la cel de al doilea etaj,alte două camere.Sunt împrejmuite cu garduri vii şi este multă curăţenie.Ţara este împărţită în regiuni şi la fel ca în Elveţia se vorbesc mai multe limbi:neerlandeza,valona şi flamanda.
Mai frumoasă decât Belgia este Olanda cu culturi bogate de porumb,floarea soarelui,
grâu,rapiţă.Aici nu există nicio bucăţică de teren necultivată sau nefolosită.Unde nu sunt culturi sunt păşuni pentru vite.Pe câmp vezi vaci de lapte şi vaci de carne.Vacile de carne sunt foarte muşchiuloase.Suprafeţele cu iarbă pe care pasc vacile sunt împrejmuite cu garduri de sârmă electice,fiindcă bovinele nu sunt supravegheate de văcari.Olandezii sunt buni gospodari.O caracteristică a acestei ţări ,o constituie existenţa morilor de vânt care timp de 5 secole produc curent electric.Ele sunt considerate monumente ale naturii şi sunt înscrise pe lista UNESCO a locurilor din patrimoniul mondial.O altă caracteristică a Olandei constă în faptul că este irigată de multe canale.Toate numele localităţilor de pe lângă râuri se termină în”dam”,care înseamnă dig,baraj,ca:Amsterdam,Roterdam,Edam,Volendam. Râul care trece prin Amsterdam,cel de al doilea port ca importanţă din Olanda ,se numeşte Amstel.
Dacă sunt multe canale ,sunt şi multe poduri.În Amsterdam sunt peste 1000 de poduri pentru care este supranumit veneţia Europei de vest.Acest oraş este împânzit de muzee.Olanda este renumită prin cultura de lalele de toate culorile,prin caşcavalul tradiţional olandez care se fabrică în Edam.
O ţară europeană pe care multă lume ar dori s-o viziteze este Franţa.Când spui Franţa,
spui Paris,Champs Elisee,Turnul Eiffel.În Paris e furnicar de oameni de toate naţiile,toate limbile,toate tipurile de îmbrăcăminte,de la cel mai sărăcăcios până la cel mai elegant,mergând pe aceeaşi stradă ,la Champs Elisee.M-a impresionat un fapt relatat de o turistă care şi ea a rămas uimită de cele văzute.O musulmancă era căzută pe stradă,şi din atâta lume care trecea pe acolo,nimeni nu s-a oprit s-o întrebe ce-i cu ea,s-o ajute,să dea telefon la salvare, la poliţie.Toţi au fost atenţi doar să n-o calce şi nimic mai mult.Şi-atunci m-am întrebat: ce-i cu omenirea noastră atât de indiferentă,de insensibilă,pur şi simplu, de rea!? Dacă vorbim despre Turnul Eiffel,cei care l-au văzut de aproape şi-l închipuiau mai grandios decât în realitate.Este o masă mare de oţel cu trei nivele. Până la nivelul doi poţi urca şi pe scări şi cu liftul,de la nivelul doi la nivelul trei se urcă numai cu liftul de 6 persoane.Tehnologia de construcţie a turnului a aparţinut inginerului român Gheorghe Pănculescu.
Cafeaua din cafenelele de pe lângă Turn,cu muzică franţuzească şi cu un croissant este cea mai bună,aşa ca şi la Roma, unde cea mai deliciosă cafea o bei în cafeneaua de lângă Panteon.
Din cele arătate mai sus se desprinde concluzia că fiecare popor este o piesă în mozaicul omenirii.Culoarea,limba de comunicare,religia,cultura,tradiţia cu obiceiurile şi felul de a fi deosebesc popoarele.Uneori aceste deosebiri sunt semnificative de la un popor la altul,încât par de neconceput.De exemplu în India,până in secolul al XIX-lea,exista obiceiul ca la moartea unui bărbat,soţia să moară şi ea arsă în văzul tuturor pe rugul funerar al soţului ei ,ca să nu rămână o persoană exclusă.Popoarele occidentale n-ar fi recurs la un asemenea gest nici în ruptul capului,cum n-ar fi recurs nici la crucificare ce se mai practică încă de filipinezi ,ca Dumnezeu să-i vindece când au o boală gravă şi ca să-şi arate credinţa.De limba de comunicare ce să mai vorbim. Dacă s-ar aduna la un loc numai cei care cunosc limbile de circulaţie mondială şi tot ar fi ca la Turnul Babel;dar dacă s-ar lua în calcul toate limbile Pământului?Pe lângă deosebiri există şi asemănări.La popoarele pe care le cunosc cât de cât, pentu că le-am vizitata ţara,am observat acelaşi fel de a se manifesta.De pildă succesul echipei de fotbal al ţării respective se serbează cu strigăte de bucurie cu deplasări pe străzi,cu chefuri toată noaptea, fără să se mai ţină seama de respectarea ordinii publice.La fel se întâmplă şi când se fac propagandele electorale,ce se organizează după acelaşi tipic cam în fiecare ţară.Cele trei momente ale vieţii:naşterea,căsătoria,moartea sunt sărbătorite de toate popoarele,numai că fiecare au alte obiceiuri.Chiar şi motivele folclorice se aseamănă.
În zilele noastre,se tinde spre apropierea dintre popoare,mai ales de către cei tineri, prin cântec,prin modă,prin joc.Cântecul”Dragostea din tei”,lansat de formaţia O-Zone,s-a extins foarte mult.Cartea „Twilight” în trei volume(„Amurg”,Lună plină”,”Eclipsa”)scrisă de Stephenie Meyer,în care este vorba despre dragostea imposibilă dintre o frumoasă fată şi un vampir,este foarte căutată în lume.Moda prinde tot mai mult loc mai ales în rândul tineretului din întreaga lume.Până şi chinezoaicele renunţă la chimonouri,îmbrăcându-se ca în Occident.
Poate că noua generaţie a omenirii va constitui un liant mai puternic între popoare prin receptivitate la înnoiri,prin aceleaşi gusturi,aceleaşi dorinţe şi ar fi un act benefic pentru înţelegere,pentru pace,pentru iubire.

Pelerinaj la Hreaţca

Standard

Femeile din clubul senioarelor din Fălticeni am hotărât ca una din activităţile noastre lunare să se concretizeze intr-un pelerinaj la Hreaţca, pentru a vizita complexul duhovnicesc „Nicolaus”.Cum acest complex cuprinde şi crucea de inox ridicată pe unul dintre cele mai înalte dealuri de acolo,fiind iluminată noaptea ca şi crucea de pe Caraiman,ne-am gândit că cel mai nimerit ar fi să mergem în ziua de 14 septembrie,ziua în care se sărbătoreşte înălţarea Sfintei Cruci,sau cum i se mai spune Ziua Crucii.Drumul spre acest sat, doar la 12 km.de municipiul Fălticeni,deşi scurt ,ne-a încântat cu peisajul toamnei timpurii.Mai încântate am fost însă cu cele ce aveam să vedem la acest complex.
Am mers în biserica „Sfântul Nicolae”,unde se săvârşea slujba,o slujbă lungă ,fiindcă întâi s-a făcut pentru sărbătorirea înălţării Sfintei Cruci,urmată fiind de slujba obişnuită.Cu toate acestea nu am simţit oboseală,dimpotrivă rugăciunile ne-au înălţat sufletul.Din predica harnicului preot Mihăilă.am reţinut,ceea ce nu ştiam, că oricâte icoane am avea în casă ,este bine să avem o cruce pe care s-o aşezăm deasupra tuturor icoanelor ,aşa cum în biserică se află deasupra, sus de tot, pe catapeteasmă.Această biserică adăposteşte o parte din veşmântul Sfintei Paraschiva de la Iaşi şi o parte din moaştele Sfântului Cosma Protos al Sfântului Munte Athos.
La terminarea slujbei,am fost invitate la masă ,în casa „Nicolaus”care are două camere de oaspeţi,o baie .o bucătărie şi o sală de prăznuire.Aici am văzut biblioteca bisericii şi portretele marilor prelaţi.Cu toate că era zi de post ,mâncarea a fost delicioasă cu o salată orientală apetisantă,cu un borş de fasole foarte bun,cu sărmăluţe moldoveneşti gustoase,cu nelipsitele păhărele cu colivă şi ceşcuţele cu cafea.După servirea mesei,am plecat pe drumul crucii ,să ajungem la crucea de pe dealul Mărfii,acesta fiind la graniţa dintre Bucovina şi Regat.Am văzut mai întâi Agheasmatarul care este placat cu o frumoassă piatră adusă din Grecia
şi pictat în stil bizantin de pictorul Ion Şoldănescu.De asemenea am văzut frumoasa iesle închinată Naşterii Domnului despre care ni s-a spus că noaptea este luminată.Până să ajungem la cruce,am urcat 106 trepte oprindu-ne la cele 14 popasuri ale Mântuitorului nostru pe drumul crucii.Între popasurile drumului crucii ,se rosteşte rugăciunea „Tatăl nostru”.Spre ruşinea mea nu am făcut acest lucru ,fiindcă nu am ştiut decât după ce am coborât dealul.Regret şi acum abaterea mea,fiindcă nu se poate să nu ne fi atenţionat părintele Mihăilă în această privinţă, dar eu nu am fost atentă.Cu toate acestea,cu fiecare popas m-am simţit mai împăcată sufleteşte,chiar dacă n-am rostit rugăciunea,fiindcă am fost pătrunsă de momentele dureroase ale Mântuitoruli nostru de la fiecare oprire în drum spre Golgota.Ajungând pe platoul unde se află crucea,încălzite de soarele acelei zile frumose de toamnă şi puţin obosite după urcuş,am poposit in aşa numitul „Memorial al Învierii”care se doreşte a fi un nou popas duhovnicesc reprezentând scene din Săptămâna Mare.Ne-am aşezat pe nişte butuci de lemn dispuşi ca la o „masă a tăcerii”,(stil Brâncuşi),parcă să ne aducă aminte de Cina cea de taină.
De aici,de la înălţime,am privit fermecătoarea panoramă a dealurilor înconjurătoare şi de pe cel mai înalt deal din Hreaţca după delul crucii,ne-a atras atenţia fluturarea drapelului României.M-a impresionat acest fapt ,fiind o arborare aparte a steagului.Ni s-a spus că are 17m.şi s-a ridicat în 14 septembrie 2009,în cinstea eroilor Revoluţiri Române.Iată încă o semnificatie importantă a Zilei Crucii,la Hreaţca.
După vizitarea acestui complex duhovnicesc,ne-am întors acasă predispuse la meditaţie,cu mai multă aplecare spre credinţă,cu o profundă pace sufletească.

În lumea largă

Standard

ÎN LUMEA LARGĂ

În universul infinit suntem atât de mici si de neinsemnaţi,ca si în lumea din care facem parte si pe care nu o cunoaştem decât în mică,foarte mică măsură.Ne ştim familia,satul,eventual oraşul,ţara în care ne-am născut,dar nici pe acestea în întregime şi atunci simţim nevoia de a cunoaşte cât mai multe locuri cu oamenii si obiceiurile lor ,cu modul lor de viaţă,fie de pe lângă noi ,fie de prin ţări mai îndepărtate.Aceasta este o dorinţă pe care o putem realiza,sau poate rămâne doar un simplu vis,dacă n-avem forţa necesară,posibilităţi materiale si alte condiţii propice.Chiar şi un strop de noroc.
Eu m-am bucurat de acest strop de noroc,fiindcă am locuit la graniţă cu o tară vecina în care m-am putut duce,am o fiică în Germania pe care o vizitez,cunostinţe în Grecia care m-au stimulat a merge acolo.Profitând de aceste oportunităţi, am mers prima oară în Serbia,pentru ca fiind la graniţă cu această ţară ,mi-a fost mai la îndemână.
Ce să spun?;decât că prima impresie m-a copleşit.Intrasem într-o alt fel de lume,cu oameni care vorbeau altă limbă,care locuiau în case deosebite oarecum de ale noastre,care se bucurau de magazine aprovizionate în care cumpărătorul se simţea bine Nu mă mai săturam să privesc la câte articole erau expuse ,la atâtea si atâtea bunătăţi prin galantare,ceea ce la noi nu găseam ,că m-am dus acolo înainte de 1989.Cu puţinii dinari pe care îi câştigam cu greu, vânzând articole de ale noastre căutate de ei,mi-am putut totuşi cumpăra cele necesare pentru casă,covoare,perdele ,articole de îmbrăcăminte,etc.Pe atunci era o nebunie cu florile de plastic.Am cumpărat şi eu ,dar după o vreme ,când mi-am dat seama că am făcut o prostie,le-am aruncat.Îmi vine în minte o scenă hazlie.Într-una din zile, când ne întorceam de la Biserica Albă spre casă ,după ce trecusem de vama sârbească,apropiindu-ne de vama noastră,vreo câteva doamne au năvălit pe soţul meu rugându-l să le treacă florile de plastic pe care le cumpăraseră,că ele aveau prea multă marfă şi se temeau să nu fie oprite la vama.Soţul meu ca să nu le refuze ,le-a luat,dar când a ajuns la vamă,vameşul care îl cunoştea şi se întâmplase să fie de serviciu ,l-a întâmpinat zâmbind:
– Domnuי profesor, aveţi vreo nuntă,vreo înmormântare?
– Cam aşa ceva,i-a răspuns soţul meu şi toţi au izbucnit în râs.
Într-o altă întâmplare hazlie din Serbia,eroina principală am fost eu.După ce făcusem piaţa, ne întorceam spre casă discutând multumiţi.Ca bucuria să nu ne fie deplină,când să intrăm în Straja, ne opreşte un poliţist.Graţiela, fiică-mea, care conducea maşina nu făcuse nicio greşeală.Poliţistul ne cere actele la control şi vrea să ne aplice o amendă că nu ne mergea stopul din stânga spate,Eu cobor si caut să-i explic că a funcţionat, .dar că probabil s-a defectat în timpul mersului şi-l vom repara când ajungem acasă.Nu l-am convins şi ca să nu dau dinarii pe amendă, i-am făcut semn cu mâna să aştepte puţin.Am deschis portbagajul,.am luat trusa cu şurubelniţele,.am început să desfac capacul stopului cu pricina,după cum văzusem că fac şoferii. Poliţistul se uita surprins, ca apoi să se aplece si el să mă ajute să înşurubăm un nou beculeţ şi să punem capacul la loc.
După repararea defecţiunii,el mi-a dat actele zâmbind,eu i-am mulţumit pentru ajutor, ne-am salutat şi am plecat.
– Mare figură ai fost,m-a întâmpinat soţul meu, când am urcat în maşină.
– Păi m-am chinuit atât de mult să câştig şi eu nişte dinari şi să-i dau lui ?
– A fost totutuşi cumsecade că te-a ajutat.
– Dacă tu nu te-ai coborât,ce-o fi zis in sinea lui?”Cum s-o las pe ea că e femeie să repare singură,hai s-o ajut.
Am avut ce discuta până la Oraviţa pe tema aceasta.
Altădată,plecând la sârbi ,am luat un pacheţel cu tămâie ,că mă rugase o cunoştinţă din Straja să-i duc şi l-am pus în bordul maşinii.La vama noastră ,am trecut fără probleme,dar când am ajuns la vama sârbilor,vameşul ne-a controlat mai insistent şi a dat şi peste pacheţelul cu tămâie ,care de fapt nici nu era ascuns.Surprins a întrebat:
– Ce-aveţi aici?.
– Tămâie ,i-am răspuns eu liniştită si intrigantă văzându-l nedumarit.
A desfăcut pacheţelul,a pipăit tămâia ,a mirosit-o,în timp ce noi eram gata, gata să izbucnim în râs,văzându-l in dilemă.Noroc că s-a hotărât în cele din urmă,să pună pacheţelul la loc şi să ne dea liber.Am avut ce discuta si motiv de a râde şi de a face bancuri pe această temă până am ajuns la Straja ,unde am lăsat tămâia la cunoştinţa noastră si chiar când ne-am continuat drumul spre Vârşeţ.Acum după mai bine de 20 de ani,imi aduc aminte, cu multă plăcere, aş putea spune, de toate aceste momente,dar în vremea aceea,mă îngrozea drumul la sârbi, aşteptatul în vamă,emotiile,controalele,încât îmi doream să ajung să merg doar cu actele si banii,fără marfă,fără probleme.Şi-am ajuns.În vara anului 2010,înainte de a pleca de la Oraviţa spre Fălticeni,am făcut o excapadă la sârbi împreună cu Graţiela ,Janeta şi Eugen,fiicele si ginerele meu.
Am trăit o mare bucurie ,trecând prin cele două vămi,făra marfă ,fără emoţii, aşa cum visasem cu mulţi ani în urmă.De asemenea m-a cuprins o caldă nostalgie la revederea locurilor după mai bine de 20 de ani.Trăirile sufleteşti au fost deosebite.N-am mai fost atât de impresionată nici de magazinele lor,ca pe vremuri,nici de dulciurile lor,părându-mi-se totul firesc.Ceea ce mi-a plăcut foarte mult însă, a fost drumul până la o locaţie de pe malul Dunării, unde am mâncat o delicioasă ciorbă de peşte şi am simţit adierea răcoritoare a fluviului.Întorcându-ne spre casă, nu am rezistat să nu ne abatem la o staţiune din Biserica Albă unde am stat puţin la plajă şi ne-am interesat de costul unei camere pentru o noapte,pentru că ai mei se gândea să petreacă un concediu aci.De fapt staţiunea era atractivă şi fiinnd la mică distanţă de Oraviţa ,mulţi orăviţeni îşi petreceau sfârşitul de săptămână aici.
A doua ieşire a mea în lumea largă,a fost in Germania, la fiică-mea,imediat după revoluţie, când ni s-a dat voie să mergem.Am fost împreună cu Vasile ,soţul meu,cu Graţiela si cu Eugen.Am mers cu trenul până la Arad,apoi spre Budapesta, Praga,Nürenberg,.În timpul călătoriei am întâmpinat multe peripeţii şi mi-am dat seama că în afara ţării ,românii sunt mult mai solidari .Când am ajuns la destinaţie ,am fost întâmpinaţi de ai noştri.Am fost impresionaţi de lumea occidentală.Am văzut şi lucruri bune, am văzut şi aspecte cu care nu am fost de acord.Acolo oamenii sunt mai rezervaţi ,nu expansivi şi comunicativi ca la noi.Vecinii poate nici nu se cunosc şi dacă se cunosc,doar se salută.Nu dau buzna unii peste alţii, cum obişnuim noi,ci vizitele se anunţă din timp si dacă sunt acceptate ,abia atunci se realizează.
Magazinele erau pline cu tot felul de sortimente.În galantare se găseau fel şi fel de preparate şi semipreparate care ajutau gospodinele la pregatitul mâncării.Se găsea carne de toate felurile:pentru friptură,pentru ciorbe,pentru chiftele,pentru tocană,pentru mici.Ce nu ne-a plăcut a fost gustul legumelor şi fructelor ,care la aspect erau foarte arătoase.Roşiile,de exemplu, erau mari ,bine coapte ,dar la gust erau searbede,nu ca ale noastre.
Am întâlnit trupe de artişti amatori îmbrăcaţi în fel şi chip care dădeau spectacole pe stradă.Trecătorii se opreau,ascultau,dădeau câteva mărci sau nu dădeau deloc.Pe străzi era disciplină şi ziua şi noaptea .Se mergea fără să strigi,s-alergi.Erau multe flori pe balcoane,la ferestre,pe balustradele podurilor,sau pe stâlpii de la marginea străzilor dând un aspect plăcut.
Ce m-a impresionat au fost grădinile de pe marginea drumurilor care erau neîmprejmuite şi cu toate astea nimeni nu întindea mâna să ia ceva,nici chiar copiii.De câte ori trceam pe lângă ele si le vedeam încărcate,frumoase,mă gândeam că dacă ar fi în România,ar fi prădate de trecători şi ar arăta deplorabil.Chiar dacă ar fi îngrădite ,românaşii noştri ar sări gardul şi tot nu ar pleca cu mâna goală.Totuşi aşa ceva mai întâlnisem la Roşia Montană,în Apuseni,când m-am dus să culeg date despre folcloristul Enea Hodoş.Şi aci ,grădinile şi casele erau neîmprejmuite
De asemenea m-a surprins metroul cu care mergeam dela Fürt la Nürenberg ,pare-mi-se,şi care pe unele porţiuni de drum mergea la suprafaţă ,încât vedeam oamenii pe străzi,ca şi când am fi mers cu autoturismul,ca după aceea iarăşi să coborâm in adânc.
S-a nimerit, în tipul când am fost noi acolo, să se organizeze festivalul de toamnă al producătorilor.Am mai amintit eu în una din cărţtile mele cât de impresionată am fost ,că nu mai văzusem aşa ceva,Au trecut grupuri,grupuri,reprezentând diferite îndeletniciri,dansându-se pe muzica respedtivă:meşteşugarii cu coşurile împletite din nuiele,viticultorii cu hârdaiele cu struguri şi cu presa de stors mustul,efectuând în mers pe platforme aceste îndeletniciri,morarii cu sacii de făină,brutarii cu coşurile cu pâine si alte specialităţi(cornuri,chifle.covrigi),florăresele cu coşuri cu tot felul de flori,aruncând câte o floare spectatorilor.Au fost atâtea grupuri şi atâtea costumaţii si atâta frumuseţe! Numai în filme văzusemn aşa ceva,la desfăşurarea Festivalului de la Rio de Janeiro.
În alt an ,când am mers la fiică-mea, am fost mai aproape de lumea satului că ea îşi cnstruise casa în asemenea mediu.Şi aici m-am întâlnit cu aceeaşi ordine.În satul Gutenstetten,nu am văzut animale pe stradă,deşi oamenii de aci au şi ei vite şi grajdiuri. La păscut,merg pe drumuri lăturalnice.
Într-o vizită recentă,aşa cum mi s-a întâmplat şi la sârbi ,n-am mai fost atât de impresionată de Occident.Am avut ocazia să merg însă la Köln ,unde nu mai fusesem şi aici chiar că am avut ce vedea.Am trecut pe lângă marele aeroport din Frankfurt şi către seară ajngeam la Köln.Se aprinseseră luminile, când deodată nepoată-mea care ne ducea cu maşina pe mine şi pe fiică-mea,Janeta, ne atenţioneză, când intrăm pe o stradă,să privim în stânga.Am rămas stupefiată,văzând o clădire colosală ,cu turnuri de o înălţime nemaivăzută,luminată puternic şi noi atât de neînsemnaţi,c-aveam impresia că se prăvale peste noi

Doroteea în fața Domului

Doroteea în fața Domului

Era renumitul Dom din Köln.Această clădire imensă este biserica romano-catolică ai cărei patroni sunt Simon Petru şi Maria,Maica Domnului.Are o înălţime de 157,38 m.fiinnd a treia biserică din lume,ca înălţime.Construcţia a fost clădită în stil gotic.Faţada gigantică de vest flancată de cele două turnuri ocupă o suprafaţă de peste 7100 metri patraţi.Construcţia a început în anul 1248 şi a fost destinată păstrării relicvelor celor trei magi care s-au închinat lui Iisus, ducându-i aur ,smirnă şi tămâie la Betleem.Deşi construcţia a început în forţă,a încetat în 1322.Este reluată pentru perioade foatre scurte de timp.În timpul bombardamentelor de la sfârşitul celui de al doilea război mondial,deşi Köln-ul a fost ras de pe suprafaţa pământului,Domul a fost singurul care a rămas în picioare,în ciuda faptului că avea şi atunci mărimi impresionante.În 1880,după 632 de ani,construcţia Domului este încheiată cel puţin în parte,pentru că şi în prezent se mai lucrează la repararea daunelor pricinuite de cel de al doilea război mondial şi pentru conservarea împotriva intemperiilor naturii..Este permanent un loc de construcţie,de aceea foarte rar poate fi văzut fără schele.

În comparaţie cu alte catedrale catolice,interiorul deşi imens, este călduros, soarele pătrunzând prin vitrlaliile uriaşe din ferestre.Cele mai de seamă lucruri de artă sunt:Sarcofagul aurit al magilor datând din secolul al XIII-lea,cel mai mare relicvar din Occident şi Vechea Cruce aflată lângă sacristie,care este cea mai veche cruce din Alpi.Am avut şansa de a intra şi eu împreună cu Janeta,una din fiicele mele şi cu nepoată-meaTeea în această catedrală.Am aprins lumânări printre mulţimile de lumânări,şi deşi am fost copleşite de imensitatea spaţiului ,ne-am simţit atât de bine ,de liniştite sufleteşt.în acea atmosferă grandioasă dar primitoare.
Am avut ocazia să merg şi pe podul Hohenzollern care a fost construit în 1907-1911.La început ,podul a fost pentru cale ferată şi pentru stradă.Fiind unul ditre cele mai importante poduri din Germania,în timpul celui de al doilea război mondial,a fost atacul raidurilor aeriene,dar totuşi nu a fost avariat.În 1945,când trupele aliate au început să cucerească Köln-ul,armata şi inginerii germani au distrus podul.După război,prin reconstrcţie,a devenit accesibil doar pentru trenuri şi pietoni.Începând cu anul 2008,tinerii îndrăgostiţi au început să agaţe lacăte ale iubirii pe gardul care separă zona de pietoni de calea ferată.Agaţă un lacăt, îl încuie şi aruncă cheia în Rin,ca semn al dragostei eterne pe care şi-o poartă.Am fost surprinsă când plimbându-mă pe pod ,am văzut mulţimea de lacăte de toate felurile şi mărimile.Nemţii care au o fire mai rece, chiar dacă ar vrea să interzică afirmarea sentimentului iubirii pe acest pod, nu cred că vor reuşi, fiindcă tinerii sunt foarte mulţi,din toate părţile, care vor continua acest obicei.
Am vizitat muzeul de ciocolată,unde am ramas uimită de varietatea sortimentelor din ciocolată: bomboane de tot felul ,în pungi în cutii ,ciocolate de diferite marimi,figurine de ciacolată de diferite culori.Ce mai? Nu ştiai la care să te uiţi si ce să admiri ? !
Am cumpărat şi noi câte ceva,ca să ne îndulcim gustul,după ce savurasem nişte cârnati bavarezi extraordinari de delicioşi,pe care îi cumpărasem de la nişte tarabe de pe malul Rinului şi pe care i-am mâncat la umbra unui copac pe o bancă.
Dacă în aceste două ţări,am revenit după mulţi ani,in Grecia ,unde am fost acum 4 ani, nu am reuşit să mai mă duc,cu toate că mi-ar fi plăcut foarte mult.Păstrez şi acum în minte şi-n suflet farmecul acelor locuri despre care am scris in memorialul „7 zile în Grecia”,care se găseşte pe acest blog şi de aceea nu este cazul să insist asupra acestui subiect ,lăsând posibilitatea cititorilor care doresc să afle mai multe despre acest colţ al lumii,să deschidă memorialul şi să-l citească cu plăcere:
Pentru toate aspectele lui frumoase mi-a plăcut acest colţ de lume.Am citit undeva că Horaţiu fiind încântat de frumuseţile naturale ale peisajului sudic din Tarent ar fi afirmat in una din ode:”Acest locşor îmi surâde mai mult decât altul pe pământ”.Expresia mi se potriveşte întocmai,fiindcă acel colţişor al Greciei,în care m-am simţit minunat în scurta-mi şedere,îmi va surâde de câte ori îmi voi aduce aminte de el şi spun cu mâna pe inimă că-mi voi aminti mereu.