„Dacă puterile sunt pe sfârșite”

Am ajuns să citesc această carte scrisă de Konstantin V. Zorin, tradusă din limba rusă de Adrian Tănăsescu- Vlas printr-o întâmplare, o interesantă coincidență. În luna trecută, m-a prins o gripă păcătoasă care ca orice boală face ca puterile să-ți scadă. În timp ce mă luptam cu ea, o bună colegă, fără să știe prin ce treceam, mi-a recomandat printr-un mesaj telefonic această carte.Am râs în sinea mea, văzând că această recomandare venise la țanc. Am cumpărat-o.

Din cele citite până acum, îmi pare că este o carte plină de învățăminte,de sfaturi, de întâmplări, toate menite să ne aducă spre noi, să ne înțelegem pe noi înșine, să ne punem de acord cu ceea ce se petrece în jurul nostru. Se întâmplă uneori ca totul să ne meargă pe dos. Care dintre noi nu s-a izbit în viață de întâmplări ce par absurde, de reacții neadecvate, de stări ciudate care pe neașteptate ne dau peste cap ordinea obișnuită a vieții. Și puterile sunt pe sfârșite.Cu un minut înainte, cu o zi înainte, cu o lună înainte nimic nu prevestea necazul. Și atunci cum să ne întindem aripile sufletului? Sfatul autorului este: „Dacă v-ați născut fără ele, nu le împiedicați să crească, dacă sunt strânse, nu le împiedicați să se deschidă!” Pentru început trebuie să reducem la zero iritarea, ostilitatea, ciuda și celelalte emoții negative. Să privim lumea altfel. O viziune nouă asupra lucrurilor vechi ne permite câteodată să schimbăm o situație disperată și să ne oprim pe muchia prăpastiei. Aici ne pândesc niște greșeli pe care trebuie să le evităm și autorul ni le prezintă pe larg.

Prima greșeală constă în generalizare, aceasta fiind o roadă amară a orbirii noastre.Analizând problema pe bucățele separate, venim cu soluții înguste, rigide, chiar greșite.Dacă o vom aborda în mod creativ, vom descoperi ceea ce n-am observat înainte. Este ca și când am băga o cheie nepotrivită în încuietoarea ușii și o răsucim și o răsucim până stricăm încuietoarea, așa cum dorim unii dintre noi ca în viață să meargă cum vrem noi. Nu este mai bine să băgăm cheia potrivită și atunci ușa se va deschide fără nervi și fără efort?

A doua greșeală constă în ideile noastre preconcepute, în prejudecățile noastre, în așteptările noastre, în subiectivismul nostru.Lumea din jurul nostru reflectă propriul nostru eu. Pentru a ne convinge, autorul recurge la acest exemplu: Nu departe de drum se afla un copac bătrân și uscat. Trecând pe acolo noaptea un hoț s-a speriat și a fugit, fiindcă l-a asemănat cu silueta unui polițist.Ziua trecând o mamă cu copilul său, acesta a început să plângă luându-l drept uriașul din povestirile mamei. Seara trece pe acolo un îndrăgostit care văzând copacul, a grăbit vesel pasul, considerându-l ca fiind iubita care îl aștepta. Copacul a rămas însă tot copac.

A treia greșeală constă în aceea că fiecare are propriile iluzii optice și proprii ochelari roz sau cenușii care reflectă lumina și întunericul. Îi idealizăm pe cei care îi iubim, fără să ne dăm seama de defectele lor.Se știe că îndrăgostiții își pierd capacitatea de analiză critică. Dacă obiectul adorației sale îl respinge pe cel îndrăgostit, îl cuprinde disperarea  mergând până la sinucidere.Nu degeaba se spune că „Dragostea e rea ; te îndrăgostești și de o purcea. De vină sunt ochelarii roz”.

Ca să evităm a patra greșeală, trebuie să ne gândim că viața este alcătuită în proporție de zece procente din ceea ce ni se întâmplă și în proporție de nouăzeci de procente din felul în care reacționăm. Ceea ce putem înlătura liniștiți nu ne poate controla.Pentru acest aspect, autorul vine cu următoare întâmplare: În palatul unui demnitar oriental exista o sală minunată ai cărei pereți, uși, podea, tavan erau făcute din oglinzi. Pe lângă asta pereții creau ecou. Dacă întrebai „Cine ești?”, vuia răspunsul „Cine ești?”, „Cine ești?”, „Cine ești?”…Odată în acea sală a intrat un câine și a încremenit de mirare,O haită întreagă de peste tot din oglinzi îl înconjura. A început să latre, să muște în aer, dar ecoul făcea și mai răsunător lătratul. Dimineața, servitorii au găsit câinele mort, înconjurat de nenumăratele reflecții ale  propriului cadavru. Nimeni nu-i făcuse vreun rău. Dar dacă ar fi dat prietenos din coadă și nu și-ar fi arătat colții? Rămânea în viață.

În sfârșit a cincea greșeală este aceea că adesea ne uităm în altă direcție decât în cea care trebuie, ca de pildă să privim cu credință către cer și autorul ne pune în fața altei imagini. Lângă un râu creștea un arin mare.Pe o ramură a lui, un poznaș atârnase un ulcior. Pescarii din sat au văzut ulciorul răsfrânt în apă și au răspândit zvonul că la fund este un ulcior cu o  comoară. Mulți s-au scufundat în apă, dar n-au găsit nimic, deși o vedeau limpede de pe mal.Odată a trecut pe acolo un călător și i-a întrebat ce caută. Sătenii i-au explicat și omul a izbucnit în râs: „Ulciorul atârnă deasupra capului vostru, iar voi îl căutați în fundul râului”, le-a spus el.

Am citit până acum doar câteva capitole și am avut ce învăța. Urmează celelalte cu multe și multe aspecte.Bazându-mă pe cât am citit, consider că esența cărții este concretizată în subtitlul ei, „Războiul și pacea omului cu el însuși”, iar mesajul în dictonul biblic: „Dacă veți avea credință în voi cât un bob de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo și se va muta și nimic nu va fi vouă cu neputință”.(Matei 17, 29). Aceasta nu înseamnă că orice om care crede va putea muta muntele, ci numai acela care crede cu adevărat în Dumnezeu, aceasta fiind numai lucrarea lui Dumnezeu, grăuntele de muștar fiind grăuntele de comuniune cu Dumnezeu, adică locuirea lui Dumnezeu în firea omenească.