Zăpadă albă strălucitoare, când eşti blestem, când eşti splendoare!

Standard

Zăpada a devenit o problemă importantă pentru ţara noastră în aceste luni de iarnă. Nu întotdeauna a fost aşa, fiindcă situându-ne într-un climat temperat n-am cunoscut atmosfera de la Polul Nord, unde zăpada ,gheţarii, frigul domnesc.De exemplu Yakuţk, oraşul siberian din estul îndepărtat al Rusiei este polul frigului la nivel mondial. Copiii se joacă afară la -30 de grade C., iar maturii abia simt răcoare la -40 de grade C.Cum reuşesc cei 210.000 de locuitori să supravieţuiască în condiţiile când temperatura medie în luna ianuarie este de – 40 de grade? Siberienii sunt obişnuiţi cu frigul cumplit. Şcolile se închid la -55 de grade C. iar grădiniţele la -50 de grade C.Oamenii rezistă la frig datorită blănurilor şi căciulilor de blană.Siberia a fost cea mai mare închisoare din lume.Stalin, mai ales, a trimis aici milioane de oameni. Nu se ştie câţi au supravieţuit. Pe de altă parte ,Siberia are cele mai mari rezerve de metale preţioase. O legendă locală spune că lui Dumnezeu, când împărţea comorile în lume aurul, diamantele, petrolul, sau minereurile, i-a îngheţat mâna deasupra Siberiei şi a scăpat tot sacul aici.
La noi, ca în fiecare ţară cu o climă temperată, anotimpurile se perindă care mai de care arătându-şi frumuseţea ca la un concurs, ca intr-o horă mare organizată de mama natură, ca să fie pe plac oamenilor. Cum gusturile oamenilor se deosebesc şi preferinţele lor sunt diferite. Unii iubesc mai nult primăvara când natura reînvie amplificând speranţa şi încrederea, altora le este dragă vara cea cu multă căldură şi soare propice pentru petrecerea concediilor la munte dar mai ales la mare. Sunt foarte mulţi iubitori ai toamnei cu paleta de culori bogată în nuanţe de verde, galben, ruginiu, nici prea caldă, nici prea rece, dar mănoasă în roadele pomilor şi ogoarelor. Nici iarna cu capriciile ei nu este lipsită de admiratori, în această categorie încadrându-se în special copiii care abia aşteaptă să se bulgărească, să facă oameni de zăpadă, să meargă la derdeluş şi tinerii îndrăgostiţi de sporturile de iarnă.
Farmecul iernilor noastre este zăpada. Fără zăpadă iarna nu ar fi frumoasă.Am admirat adesea
livada cu pomi ale căroror ramuri încărcate cu zăpadă le sporea frumuseţea. Am admirat brazii ninşi arătând ca într-un basm. M-au încântat călătoriile cu sania în nopţile de iarnă, când de
o parte şi de alta a drumului erai înconjurat de o întindere mare de zăpadă scânteietoare sub
lumina razelor de lună plină.M-a impresionat feeria ninsorilor cu fulgi mari ca nişte fluturi
ce învelea totul într-o mantie argintie aidoma descrierii din versurile lui V. Alecsandri.
„Fulgii mari plutesc în aer ca un roi de fluturi albi
Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi
Ziua ninge , noaptea ninge, dimineaţa ninge iară,
Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară”.
Mă bucuram când fulgii de zăpadă imi îmbujorau obrajii sau când prindeam câte unul în palmă
urmărind cu plăcere cum i se topeau steluţele ce-l alcătuiau dispărând încet, încet într-o picătură de apă limpede. Toate aceste splendori ale zăpezii te fac să te simţi mai fericit,mai
plin de viaţă, mai cutezător şi de ce nu chiar mai visător cum mi se întâmplă mie acum, dar îmi dau seama că nu-mi stă bine a visa când atâţia oameni din diferite părţi ale ţării suferă.
Pentru ei zăpada nu mai este o splendoare; este un adevărat blestem, un adevărat calvar, fiindcă i-a acoperit cu totul în case lăsându-i fără hrană, fără apă, fără lumină, fără căldură, fără drumuri de acces. Pe unii i-a doborât, dar cei mai mulţi rezistă. Prin forţele lor proprii şi prin ajutorul celor din jur, al oamenilor de omenie trebuie să reziste, că viaţa este cel mai de preţ bun.Zăpada din anul acesta le-a luat orice fărâmă de bucurie lăsându-le decât amărăciunea şi dezastrul prin care trec. Splendorile zăpezii, care odată i-au bucurat şi pe aceşti oameni năpăstuiţi, vor mai însemna şi pentru ei ceva? Vor mai însemna, că-şi vor aminti cum se bucurau cândva de ele, dar îşi vor spune cu regret: Ce frumos era pe-atunci şi ce blestem a căzut acum pe capul nostru!
Cum amintirile ne urmăresc mereu, îmi aduc aminte, că fiind copil, într-o seară de iarnă, în casa noastră, s-a încins o discuţie despre ce înseamnă să fii curajos. Părerile şi le spuneu părinţii şi fraţii. Eu mezina, zvăpăiată cum eram, ca să mă aflu în vorbă, deodată am strigat: Eu sunt curajoasă!
– Uite, măi, cine vorbeşte!
– De unde răsărişi?
– Nu mă credeţi?
– Ba te credem, dacă ne dovedeşti.
– Vreţi să vă arăt?
– Hai, arătă-ne! spuseră toţi într-un glas nebănuind ce tăsnaie îmi trecea mie prin minte.
Zuşti! am sărit din pat îmbrăcată sumar şi desculţă, am zbughit-o pe uşă şi-am început să alerg prin zăpada pufoasă din curte în care mă îngropam aproape până la brâu, strigând cât mă ţinea gura:
– Haideţi şi voi! dacă aveţi curaj.
– Proasto, vino în casă că îngheţi, mă îndemnau ei.
Eu nu m-am lăsat convinsă decât de cuvintele tatălui, căruia îi ştiam de frică, atunci când pe un ton aspru mi-a poruncit să intru în casă, încât n-am mai stat pe gânduri. Am intrat sub privirile mirate şi dojenitoare alor mei, m-am aşezat lângă mama ca pe lângă o protectoare, ca
nu cumva să primesc vreo palmă de la ei, dar şi ea mi-a dat un ghiont, spunându-mi pe înfundate să merg lângă sobă să mă încălzesc, ca să nu mă îmbolnăvesc. Picioarele imi erau roşii din cauza alergatului prin zăpadă, faţa îmbujorată, ochii limpezi şi nevinovaţi, cămăşuţa însă era atât de udă, încât a trebuit s-o schimb.
În noaptea aceea am dormit cu ce mai mare bucurie ascunsă pe care mi-a făcut-o zăpada,
bucurie pe care o simţeam în adâncul firii, aceea că îi impresionasem pe părinţii şi pe fraţii mei, chiar dacă ei, ca să nu recunoască , mă dojeniseră. Altădată, după mulţi ani, mă
aflam în Vânjuleţ, o comună din raionul Vânju-Mare, cum era împărţirea administrativă pe atunci, unde după terminarea facultăţii, fusesem repartizată ca profesoară. Era în anul 1954,
când am avut parte de o iarnă grea , aşa cum se aminteşte acum pe posturile de televiziune.
Zăpada era atât de mare, că elevii un timp n-au mai venit la şcoală, dar noi cadrele didactice n-am fost scutite. Ca să ajungem de la poarta şcolii până la cancelarie a trebuit să ne facem drum, că altfel nu se putea intra.Oamenii de serviciu, profesorii au dat cu lopeţile zăpada în stânga şi în dreapta făcând un coridor până la uşa cancelariei. E drept că zăpada în acea comună nu acoperise casele, cum s-a întâmplat acum în unele judeţe din ţară(Buzău, Vrancea, Călăraşi, Ialomiţa ), dar malurile de zăpadă ale coridorului depăşeau capetele noastre.Eu,proaspătă absolventă cu un coleg de-al meu, un om foarte studios, cărora ne plăcea să filozofăm, ieşeam din când în când pe coridorul de zăpadă, căutând să ne etalăm care mai de care cunoştinţele.Aceste discuţii repetate au consolidat o prietenie sinceră, nevinovată, neatinsă de concupiscenţă care a durat şi după ce ne-am căsătorit fiecare având familiile cu copiii noştri. Chiar şi azi ne vizităm, deşi locuim în oraşe diferite. Păcat că prietenul meu a decedat acum trei ani. Cei care am rămas ţinem legătura în continuare. Acea prietenie sinceră, frumoasă a fost darul zăpezii de atunci.
După căsătorie, am fost transferată în Banat, fiindcă soţul meu era bănăţean.Zăpada mare mi-a oferit o bucurie pe măsură şi în această parte a ţării Era ziua de 8 Martie prin anul i978, cred. În Oraviţa unde locuiam era cald şi bine şi noi cadrele didactice am hotărât să sărbătorim această zi pe Semenic. Ştiam că sus la munte va fi zăpadă, dar nu munţi de zăpadă printre care am trecut cu autobuzul, după ce utilajele de deszăpezire croiseră drumul.Urcând pe drumul şerpuit spre Semenic printre malurile de zăpadă, îmi aminteam de coridorul de zăpadă de la Vânjuleţ. Când am ajuns sus la staţiune, era un soare ale cărui raze se reflectau puternic în zăpada albă imaculată, încât te orbeau. Cei care şi-au luat ochelarii de soare au fost în câştig. M-a surprins faptul că deşi eram la început de martie şi deşi era zăpadă mare ca la munte, era atât de cald, încât ne-am dezbrăcat de cojoace şi de paltoane, le-am aşezat pe zăpadă şi am stat pe ele la soare ca la plajă.Ziua aceea de 8 Martie am petrecut-o nemaipomenit de bine sus pe munte în mijlocul naturii.Am urcat la bisericuţa din vârful muntelui, am privit de la înălţime panorama încântătoare a întinderilor acoperite de zăpadă, am întins masa pe zăpada bătătorită, o masă copioasă, fiindcă fiecare a aşezat bunătăţile aduse de acasă care au fost mâncate în comun cu o poftă nespus de mare stimulată de aerul proaspăt de munte şi de verva discuţiilor. Şi ca totul să fie perfect am dat o raită şi prin restaurantul staţiunii. Animatorul discuţiilor era soţul meu care nu mai este printre noi, dar cei care l-au cunoscut îşi amintesc cu drag de el.Era o fire deschisă, pontoasă. Cu bancurile şi glumele lui stârnea atâta veselie şi umor, încât toţi îl doreau în preajmă. Când le spunea câte una, râdeau cu lacrimi, în hohote. Ce mai? Orice supărare ai fi avut nu te
puteai abţine să nu râzi, nu cu un râs de formă, ci cu un râs din toată inima, benefic, sănătos. Unele expresii pe care le folosea au rămas proverbiale printre cunoscuţi. Păcat că ne-a părăsit, dar tuturor ne-a lăsat o amintire frumoasă!A fost cel mai plăcut 8 Martie pe care zăpada mi-l dăruise. De aceea mi-aduc cu drag aminte de acea zi petrecută pe muntele Semenic. Mi-aş dori să mai am parte de splendorile zăpezii şi în iernile ce vor urma, aşa cum
le doresc şi oamenilor din satele înzăpezite din ţara noastră şi de peste tot ca zăpada să fie pentru ei nu un blestem, ci o binacuvântare şi-n sufletele lor să fie mereu primăvară!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s