Drumul spre Rarău

Standard

Era prima dată când mergeam în această direcţie. Cu toate că mai de mult timp mă rodea curiozitatea s-o fac auzind despre frumuseţile drumului, nu am avut ocazia până când am fost invitată,la sfârşit de septembrie, de a merge cu un grup mic de persoane.
Am plecat nu „eu şi cu sergentul zece”, ci eu cu încă 7 persoane şi cu şoferul nouă cu un Mercedes de nouă locuri. Ne-am propus să vizităm schiturile ce se aflau în drumul nostru. Aşa am ajuns la schitul din Poiana Arşiţei. Spre nemulţumirea noastră era închis, fiindcă ajunsesem dimineaţa devreme. Ne-am îndreptat spre catedrala din Gura Humorului, un locaş de cult spaţios, frumos, impunător ca pentru o catedrală.Aici slujba era în toi. Fiindcă se citea „Apostolul”,am hotărât să rămânem şi la citirea din sfânta evanghelie,după care am lăsat acatiste şi am pornit-o spre schitul Sfânta Ana. Când am coborât acolo , ne-am simţit ca într-un colţ de rai. Atâta verdeaţă, atâta linişte şi aer curat, atâtea flori de toate culorile!!!.În acel peisaj al florilor, am văzut lacul străjuit de un strat de flori de toamnă albăstrii ce-i întregeau farmacul ca în versurile marelui poet Eminescu:
„Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.”
Nu ne mai venea să părăsim acea privelişte minunată, dar continuarea drumului spre Rarău ne obliga.Am întrerupt contemplarea naturii, am întrat să aprindem lumânări şi-am plecat mai departe.Câţiva kilomtri am mers bine,pe şoseaua asfaltată, cu toate că urcam în serpentine pe lângă hăul prăpastiilor din vale parcă ameninţător.Când am ajuns la drumul neasfaltat cu şi mai multe serpentine, mie nu mi-a fost totuna.Mă închipuiam pe Transfăgărăşan,cu toate că nu l-am străbătut, dar auzisem cam cum este.Spunându-i şoferului acest lucru, mi s-a răspuns că spre Rarău e şi mai şi pe acea porţiune de drum neasfaltată. Atunci nu-mi mai venea să admir frumueţea panoramei oferită de munţii împăduriţi cu brazi peste care parcă pluteam. Un inginer din grup ne tot îndemna: „Iată ce frumuseţe! Ia priviţi în vale! Câtă întindere de pădure!”Într-adevăr panorama naturii sălbatice era nemipomenită pe care eu n-am putut-o admira în voie pe tot parcursul, din cauza emoţiei, nu o emoţie provocată de acea splendoare naturală, ci de un fel de teamă să nu ajungem pe fundul prăpastiei, sau să ni se întâmple ceva.
Am auzit după aceea că se spunea prin partea locului că nu oricine ajunge la mănăstirea Rarău, la icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, dacă nu merge cu cuget curat.Întâlneşte obstacole: copaci răsturnaţi, furtuni de zăpadă, pană la maşină, etc…Unii oaspeţi au fost stropiţi la intrare de ploaie pe cer senin. De aceea cei care merg la mănăstire să-şi mărturisească păcatele din vale.Auzind acestea, mi-am explicat de ce mă prinsese pe mine teama,fiindcă noi neştiind nu ni le-am mărturisit.Cu voia lui Dumnezeu am ajuns în vârful muntelui la mănăstire. Oamenii stăteau la rând să treacă pe sub icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.Am mers şi noi în genunchi până la icoană, am trecut pe sub ea rugându-ne pentru împlinirea dorinţelor bune.În momentul acela, m-am simţit copleşită de credinţă şi parcă într-un dialog cu Maica Domnului.
Această mănăstire a fost ctitorită de Petru Rareş în 1538. Se spune că mănăstirea a fost ridicată pe locul în care acest domnitor, urmărit de tătari, a îngropat tezaurul domnesc.
Căpeteniile tătarilor au descoperit locul unde era şi vrând să-l fure, un vârf de stâncă s-a prăbuşit peste ei ucigându-i pe toţi. Petru Rareş, în semn de mulţumire, a ridicat această mănăstire.
Se mai spune ca în 1935, stareţul Martinian Cornuţ a mutat sfânta iconă în pronaus.A doua zi, icoana era la locul ei.Stareţul uimit a ţinut post şi rugăciune şi noaptea a visat pe Maica Domnului care i-a spus să facă o strană în faţa catapeteasmei pe sub care să treacă credincioşii pentru împlinirea rugăciunulor şi pentru sănătate.Icoana a fost îmbrăcată în argint cu cinste şi săvârşeşte din acel moment multe vindecări.Am crezut în această icoană făcătoare de minuni şi până acum, dar de când am trecut pe sub ea cred şi mai mult, fiindcă am avut o dorinţă pe care voiam s-o îndeplinesc şi tot întâmpinam greutăţi în realizarea ei. Aproape că pierdusem speranţa, ca imediat ce-am ajuns acasă, a doua zi, s-a şi înfăptuit.
La întoarcere am ales un alt drum mai accesibil, mergând pe cealălaltă parte, prin satul Chiril, de care aparţine mănăstirea, comuna Crucea, îndreptndu-ne iarăşi spre Gura Humorului.
Ultimul schit pe care l-am vizitat a fost schitul Doroteea din comuna Plutoniţa.
Acea zi de sfârşit de septembrie ne-a oferit din plin frumuseţile toamnelor româneşti. Era sezonul daliilor care, din grădinile pe lângă care treceam, ne intâmpinau multicolore şi zvelte precum în versurile lui Topârceanu:
„Florile-n grădini s-agită
Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Îşi îndreaptă talia.”
Câştigasem foarte mult fiind faţă-n faţă cu minunatele peisaje de toamnă, dar şi mai mult dobândisem pe plan spiritual.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s